Pinochet. Cîteva mituri

Moartea lui Augusto Pinochet, departe de a calma spiritele în legătură cu dictatura sa militară, proiectează dezbaterea într-un spaţiu extrajudiciar şi extrapolitic. Moartea lui Augusto Pinochet sau, mai exact, viaţa lui Augusto Pinochet ridică spiritului modern, dedicat democraţiei şi statului de drept, o mare problemă. O stînjeneală - care e încă şi mai evidentă în Estul Europei, acolo unde comunismul a devastat, neoprit, cam trei generaţii - pune stăpînire pe noi cînd vorbim astăzi despre acest om care a stopat comunismul în Chile, dar a făcut-o cu o brutalitate imposibil de scuzat. Pinochet nu poate fi un erou al luptei împotriva comunismului, din simplul motiv că eroi sînt doar cei care s-au opus ciumei roşii din interiorul convingerilor democratice. În 1970, Salvador Allende s-a clasat primul la alegerile prezidenţiale din Chile în fruntea unei coaliţii de stînga, în care intrau socialişti, comunişti, radicali ai egalitarismului, dar şi elemente creştin-democrate disidente. Allende a cîştigat votul popular cu o diferenţă de sub 2%, dar nu a reuşit să facă peste 50%. Conform Constituţiei chiliene de atunci, în cazul în care nici un candidat nu întrunea majoritatea la urne, Parlamentul alegea între primii doi clasaţi. De regulă, Parlamentul chilian a votat mereu pentru cel care a strîns voturi mai multe în scurtinul direct, şi nici în 1970 nu a făcut altfel. Democraţia în Chile arăta bine: preşedintele în exerciţiu al statului, Jorge Alessandri, pe care Allende l-a devansat în votul popular şi apoi l-a înfrînt şi în votul parlamentar, ajunsese la rîndul său preşedinte în 1958, învingîndu-l exact la fel (vot popular nemajoritar urmat de vot parlamentar) chiar pe Allende. În 3 noiembrie 1970, Salvador Allende devine oficial preşedinte al Republicii Chile. Premiera e mondială: Allende e primul marxist care ajunge preşedinte prin alegeri libere, într-o democraţie. Ajuns în fruntea statului, Salvador Allende nu se dezminte - trece imediat la naţionalizarea băncilor şi a minelor de cupru, a sistemului de sănătate şi la preluarea sub administrare guvernamentală a întregului sistem de educaţie. El crede sincer că redistribuirea egalitară a veniturilor din economie rezolvă toate problemele, aşa cum l-a învăţat marxismul. O campanie de masive exproprieri se cheamă "reformă agrară" (toate proprietăţile mai întinse de 6 ha sînt luate de stat imediat). Allende decide creşteri salariale nesăbuite şi asumă eradicarea completă a sărăciei din Chile sub semnul egalităţii socialiste. Din punct de vedere politic, regimul Allende este roşu fără nuanţă. În primii doi ani de regim, se stabilesc legături diplomatice cu Cuba, China şi RDG, iar doctrina oficială a statului se cheamă "calea chiliană spre socialism". De la finele lui 1972, economia nu mai merge. Falimentul e indubitabil în 1973, cînd inflaţia ajunge la 510%. Economiile de tot felul (gaze, electricitate, apă) aruncă opinia publică în haos şi deznădejde. În 1973, deşi coaliţia care îl propulsase pe Allende în funcţia supremă realizează în alegerile parlamentare un scor neaşteptat de bun pentru dezastrul economic care se simţea tot mai acut (46%), elementele creştin-democrate trec de partea opoziţiei de dreapta care preia, astfel, majoritatea în cele două camere ale Parlamentului. De acum încolo, dezastrul economic chilian este dublat de o perpetuă criză politică, legislativul şi executivul fiind, practic, în imposibilitatea de a mai lucra împreună. De la începutul lui 1973, Allende pierde încrederea armatei şi a forţelor de poliţie, generalii numiţi de el în fruntea armatei se retrag neputincioşi, la scurt timp după numiri, şi zvonurile despre o iminentă lovitură de stat se înteţesc. În această situaţie, Camera Deputaţilor, dominată de opoziţia de dreapta, cheamă oficial armata să restabilească ordinea de drept, constatînd că Guvernul nu poate controla haosul şi căderea economică. Allende răspunde cu decizia sa de a convoca un plebiscit pentru a tranşa disputa dintre cabinetul său şi Parlament, dar nu mai apucă să îl organizeze. Pe 11 septembrie 1973, Allende este înlăturat de la putere şi se sinucide, după ce s-a adresat poporului prin radio, din sediul palatului prezidenţial unde era asediat, într-o cuvîntare demnă de romanele, dar mai ales de publicistica lui Gabriel García Márquez (sinuciderea sa nu este subiect de controversă - cel puţin 6 martori l-au văzut pe Allende împuşcîndu-se singur cu faimosul AK-47 primit în dar de la prietenul său, Fidel Castro). Pinochet a venit la putere călare pe tancuri şi în fruntea armatei. Pinochet a condus lovitura de stat din funcţia de Comandant Suprem al Armatei, pe care chiar Allende i-a acordat-o în 1972, la doar o zi după ce Parlamentul, dominat de forţele de dreapta, ceruse printr-o rezoluţie îndepărtarea lui Pinochet din funcţia de şef al Marelui Stat Major, în care tot Allende îl numise, pentru grave încălcări ale Constituţiei. Am zăbovit atît de mult asupra istoriei, pentru a încerca să demonstrez că două prejudecăţi pe baza cărora Pinochet este astăzi judecat sînt false. Primul, că Chile era un stat prosper şi democratic sub Allende şi că intervenţia militară a fost complet regizată din afară, contrar sentimentelor poporului chilian. În realitate democraţia chiliană fusese deja distrusă, cel puţin funcţional, de şocul măsurilor marxiste ale lui Salvador Allende, care, oricum, era la data loviturii de stat un om politic terminat. Camera Deputaţilor ceruse îndepărtarea sa din funcţie încă din august 1972, iar Senatul, fără să meargă atît de departe, a cerut justiţiei să îl ancheteze pentru grave fapte de corupţie, de abuz de putere şi pentru multe, foarte multe acte neconstituţionale. De altfel, memoriile militarilor din junta lui Allende converg într-o privinţă: au fost uimiţi să constate cît de uşor de înlăturat a fost Allende şi cum, practic, nici o unitate a armatei nu l-a apărat. Situaţie perfect similară cu cea a lui Ceauşescu în decembrie 1989. Al doilea "mit" care sper să cadă este că Pinochet a fost un "conservator", un om de dreapta. Nici vorbă. Aşa cum am arătat, creştin-democraţii şi aliaţii lor de dreapta din Parlamentul chilian au cerut îndepărtarea lui din vîrful armatei acolo unde chiar marxistul Allende l-a numit. În plus, măsurile tiranice ale lui Pinochet au lovit şi dreapta politică. Creştin-democraţii chilieni au înţeles rapid că junta lui Pinochet înseamnă dictatură pură, au fost mereu în opoziţie, iar liderul lor, fostul preşedinte chilian Eduardo Frei Montalva, a murit în 1982 în circumstanţe foarte dubioase. La fel, Biserica Catolică chiliană, care s-a trezit repede după bucuria de a fi văzut un regim marxist înlăturat şi, sub conducerea bravului cardinal Henriquez, a fost un critic constant al regimului Pinochet.