Pînă-n pînzele albe...
Am citat adesea, în această rubrică, explicațiile ingenioase și bine întemeiate ale profesorului Stelian Dumistrăcel, cel care a fost un foarte important lingvist contemporan, lexicolog, dialectolog și stilistician, cunoscător ca nimeni altul al limbii române vechi și al variantelor sale regionale, observator atent al limbii actuale și al clișeelor jurnalismului românesc. La plecarea dintre noi a unui om fermecător, a unui cărturar înțelept și plin de umor, înzestrat cu erudiție profundă și ironie blajină, aș vrea să amintesc măcar unele dintre cele mai frumoase explicații pe care le-a oferit cuvintelor și frazeologismelor populare românești, în investigațiile savante și pasionante reunite în foarte cunoscutul său volum intitulat Dicționar de expresii românești (Pînă-n pînzele albe, ediția a doua, 2001). Stelian Dumistrăcel avea darul de a sugera explicația cea mai probabilă, fără a-și impune cu certitudine absolută intuițiile; ipotezele sale pornesc de la vechi dicționare, culegeri de proverbe, folosirea de către scriitori, ipoteze ale altor lingviști (Al. Philippide, V. Bogrea, I. Iordan), se bazează pe probabilități cognitive general umane, dar aduc mai ales detalii relevante din practicile cotidiene ale lumii rurale, unele dispărute și devenite tot mai de neînțeles pentru cititorii moderni.
De la profesorul Stelian Dumistrăcel am aflat că strania formulă mălăieș în călcîieș, din Capra cu trei iezi, s-ar putea să fi fost la origine ușor diferită și mult mai logică: mălăieș – un călcîieș (adică o mică măsură, o cantitate redusă de mălai). Sensul e recuperat pentru că lexicologul face legătura cu călcîiul de pîine sau de mămăligă, desemnînd pur și simplu, în graiuri din Moldova și Transolvania, o bucată de pîine sau de mămăligă. Expresiile își clarifică etimologia prin analogii, prin intrarea în serii lexicale care ilustrează tipare mentale universale. Părțile corpului omenesc, arată lingvistul, devin repere pentru unități de măsură populare: cotul, palma, mîna, pumnul, degetul, piciorul, pasul etc. Imaginarul glumeț din expresia a se da după deget a devenit mai ușor de înțeles prin apropiere de alte încercări de ascundere: a se da după tufă, a umbla pe după salcie sau pe după salcîm, a se da pe după piersic. Stelian Dumistrăcel a explorat toate posibilele asocieri ale vechii insulte porc de cîine, apropiind-o și de construcția italienească porco cane și atribuindu-i justificări psihologice și culturale. A legat misterioasa expresie a drege busuiocul de tratarea condamnabilă a vinului. Expresia a tăia frunză la cîini nu mai pare atît de absurdă atunci cînd vedem că autorul a legat-o de practica păstorilor de a tăia frunze pentru a hrăni caprele și oile (eventual și de tehnologia creșterea viermilor de mătase). A apropiat construcția a (se) ține ca gaia-mațul nu numai de imaginea păsării care nu dă drumul prăzii pe care a a apucat-o, ci și – spectaculos – de jocul de copii de-a puia-gaia, în care „gaia” nu dă drumul șirului de jucători pe care l-a format. Expresia bani gheață capătă sens (ca bani „înghețați”, opriți din circulație) cînd este pusă în relație cu alte metafore mai vechi sau mai noi: bani lichizi, gîrlă, bani care se topesc sau prind cheag, bani uscați. Mecanismul transferului metonimic explică deopotrivă insulta neam de traistă (cu sensul inițial „cerșetor”), cît și fecior de ghindă („purcel”), iar pînzele albe (în a merge pînă-n pînzele albe, pînă la capăt) sînt o metonimie a morții (evocate de lințoliu). Scrisul lăbărțat, talpa-gîștei, e asociat cu imaginea unora dintre slovele chirilice. Încrestatul în grindă, ca marcare a caracterului memorabil al unei acțiuni, se leagă de practici rurale transmise din generație în generație, în absența alfabetizării. Cine s-a întrebat vreodată cum s-au născut expresiile a fi slab de înger, a umbla de florile mărului, muc și sfîrc, a căuta nod în papură, gol pușcă, a scoate din sărite, cuvinte ca papugiu sau pațachină poate afla temeinice răspunsuri în scrierile lui Stelian Dumistrăcel.
E foarte trist că nu vom mai primi alte explicații logice și spectaculoase ale misterelor conservate în formulele idiomatice. Avem doar consolarea cărților și articolelor în care s-au păstrat ideile unei gîndiri bogate, nuanțate și vii, stilul elegant și cordial al celui mai competent comentator al spectacolului lingvistic.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
