Pieton, pietonă, pietoană
Se știe că în cazul unor nume de profesii și de funcții „feminizarea” (respectiv crearea unui derivat feminin de la forma substantivului masculin) poate fi simțită la început ca forțată, ca nefirească, încărcîndu-se adesea cu conotații ironice. Reacția vorbitorilor a fost pusă în legătură cu prejudecățile misogine, dar explicația stă mai curând în rezerva față de inovațiile lingvistice. Respingerea formelor sau interpretarea lor ironică și depreciativă se manifestă și în alte cazuri în care este folosit aproape exclusiv masculinul cu sens generic, dar la un moment dat se simte nevoia de identificare a unei persoane anume, în individualitatea sa de femeie. Un exemplu este substantivul pieton, cuprins în dicționarele noastre doar ca substantiv masculin; formele feminine pietoană și pietonă apar totuși în uz, în descrierea cît mai economică a unor situații concrete.
Termenul pieton a intrat în română, ca împrumut din franceză (din piéton) în secolul al XIX-lea, în perioada de modernizare accelerată a vieții urbane și a limbii literare. În dicționarele bilingve mai vechi, termenul francez piéton era tradus prin pedestraș (J.A. Vaillant, Vocabular purtăreț rumânesc-franțozesc și franțozesc-rumânesc, 1839) sau prin pedestru, cuvinte de origine latină cu sens mai larg, care se foloseau în textele vechi și cu sens militar, dar și pentru a desemna pur și simplu călătorul care merge pe jos. Definiția din DEX a pietonului pune în legătură cuvîntul, în mod corect, cu spațiul citadin modern: „persoană care umblă pe jos pe o arteră (cu trotuare) străbătută de vehicule”. Împrumutul din franceză a avut succes. Nicolae Filimon recurgea (în Escursiuni în Germania meridională, 1860) la o altă soluție, la împrumutul din italiană – pedon, din it. pedone –, care nu s-a impus. În literatura și în ziarele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pietonii sînt adesea pomeniți, cel mai adesea cu compasiune, ca pîndiți de multiple greutăți și pericole: „săracii pietoni, împedecați în circularea lor de movilile de glod” (Tribuna română, 4 februarie 1860); „paveul mizer ce face de scrîntește picioarele pietonilor” (Bolintineanu, în romanul Elena, 1862); „bieții pietoni” (Convorbiri literare, 1 iunie 1878). Într-o petiție a comercianților se arăta că „trotoarele destinate pentru comunicarea pietonilor sunt pline cu mărfuri (…), întrerupând și jenând comunicarea” (Românul, 11 noiembrie 1861). Primăria Capitalei atrăgea atenția că zăpada și gheața de pe acoperișuri „pot aduce vătămare și chiar pericol pietonilor ce trec pe trotuare” (Românul, 22 decembrie 1867); iubitorilor de lux și de plimbare cu trăsura li se reproșa că „stropesc pe bieții pietoni cu noroi” (Românul, 12 octombrie 1873); în fine, „s-ar fi putut presupune că birjarii nu sparg decât capetele pietonilor pe cari îi calcă cu caii și trăsurele lor” (Românul, 10 mai 1879).
În franceză, dicționarele înregistrează și femininul piétonne, atît ca substantiv (folosit mai rar), cît și ca adjectiv (zone piétonne). În română, forma feminină de la pieton nu aparține limbajului standard și apare în două variante: pietoană, cu alternanța fonetică o/oa, caracteristică tiparului vechi și popular (cucon-cucoană) și pietonă, fără alternanță (ca în nipon-niponă). Substantivul pietoană nu e doar o inovație a limbii de azi; îl găsim, sporadic, în secolul trecut: „tânăra și drăgălașa pietoană” (Rampa, 21 ianuarie 1932), „câte un pieton sau «pietoană» cu umbrela deschisă” (România, 11 octombrie 1939), „pietoana care s-a vrut șofer” (România liberă, 31 iulie 1981). Atestările recente sînt mai ales ironice, cuvîntul fiind pus adesea între ghilimele: „Te dărîmă pe tine, pietoană fragilă” (adevarul.ro); „mi-a căzut în braţe… o «pietoană» de pe trotuar” (viata-libera.ro); „se observă și din film că eu am verde și «pietoana» se apucă să treacă pe roșu” (trafictube.ro); „în urma accidentului a rezultat rănirea ușoară a pietoanei” (monitorulcj.ro). Vorbitorii percep în general cuvîntul ca fiind o creație ad-hoc, cu efect comic: „mișto ochi are pietoana aia (nici măcar nu știu dacă există cuvîntul pietoană)” (reddit.com).
Substantivul pietonă e mult mai rar: „șoferul autovehiculului, în vîrstă de 44 de ani, nu a reușit să oprească la timp și a lovit pietona pe trecerea de pietoni” (desteptarea.ro); „autoturismul oprit a fost proiectat într-o pietonă, o femeie în vîrstă de 52 de ani” (stiriacum.ro); mai curînd găsim în texte adjectivul pieton – „mulțimea pietonă” (Dacia, 9 august 1931), „și clasa pietonă merge în paradis” (Cinema, 1 martie 1976). Ca adjectiv, româna a creat însă derivatul pietonal, de uz curent (zonă pietonală).
Cazul femininelor formate de la pieton arată că nu atît prejudecățile încetinesc „feminizarea”, cît pur și simplu obișnuințele uzului și conotațiile stilistice care li se asociază. Marea problemă e că nici pietoană, nici pietonă nu sînt acceptate cu ușurință: din cauza alternanței o/oa, prima formă pare prea colocvială; în lipsa alternanței, cea de-a doua pare nefirească. Nu altfel stau lucrurile cu femininele formate de la substantive în -log (perechile filoloagă-filologă, arheoloagă-arheologă etc.), pentru care Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic a propus, în ediția a III-a (2021), etichetele „colocvial”, respectiv „livresc”.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
