Pierderi colaterale

Retragerea din Irak "În programul internaţional Ťsînge contra petrol», România şi-a făcut datoria şi va continua să şi-o facă şi de acum înainte. Cei care îşi smulg părul din cap că o discuţie privind calendarul retragerii trupelor noastre din Irak ne va aduce oprobriul americanilor, sînt egali în demagogie cu cei care susţin că simpla noastră prezenţă acolo ne va face primii parteneri ai SUA. Scopul primordial al intervenţiei militare în Irak, asigurarea accesului la rezervele de petrol, fără ca banii să ajungă în mîinile unui dictator crud şi megaloman, a fost atins. România a acţionat ca un partener de încredere şi merită să i se mulţumească pentru ceea ce a făcut, după puterile ei. Pacificarea Irakului este un proces care necesită în continuare eforturi. De aici şi pînă la a interzice orice discuţie pe tema retragerii trupelor româneşti din teatrul de operaţiuni este o cale lungă. Din raţiuni care au legătură mai degrabă cu Ťfuga de răspundere» decît cu geostrategia, guvernanţii de la Bucureşti au făcut tabu din dezbaterile privind durata prezenţei în Irak. Papagalii şi cocorii îşi scot ochii pentru toate prostiile, dar nimeni n-a avut minima decenţă să întrebe: ŤCît timp îi mai ţinem pe băieţii ăia acolo?» Dacă s-ar fi vorbit despre un asemenea subiect, declaraţia lui Tăriceanu n-ar mai fi picat ca trăsnetul din cer senin. Acţiunea politică a liberalilor dovedeşte încă o dată măiestria cu care politicienii români sînt capabili să transforme în derizoriul bătăliei interne orice temă, oricît de importantă ar fi, pe plan intern sau internaţional. După ce a uimit pe toată lumea prin capacitatea sa de încasator, Tăriceanu a prins gustul revanşei şi vrea să conducă ostilităţile cu Traian Băsescu, de pe cai mari. Ca premier, ar fi fost normal să se consulte cu preşedintele, să discute în CSAT. Ca lider al celui mai important partid de opoziţie, faţă de Băsescu şi PD, Tăriceanu a lansat declaraţia-bombă mizînd pe cîştiguri substanţiale de popularitate. Este o temă de interes, majoritatea populaţiei pronunţîndu-se în favoarea retragerii trupelor. Argumentele sînt simple: nu mai pierdem oameni şi nu mai cheltuim bani. Liberalii se gîndesc că, oricum ar ieşi, nu au decît de profitat. Dacă preşedintele i-ar fi desfiinţat, ar fi zis: ŤUitaţi, noi am vrut, dar şeful statului nu e de acord». Dacă Traian Băsescu ar fi răspuns mai diplomatic, liberalii nu ar fi avut decît să spună că, iată, ce dreptate au avut." (Ion I. Ioniţă, Adevărul, 30 iunie 2006) "Iată-ne, aşadar, cu un cartof fierbinte în mînă: declaraţia premierului privind retragerea militarilor români din Irak. După cum era de aşteptat, ea a declanşat o adevărată furtună politică cu deznodămînt imprevizibil. (...) Cîteva lucruri ştim totuşi: în Afganistan şi în Irak au murit în acţiune, pe parcursul ultimilor trei ani, cinci militari. Este acesta un număr destul de impresionant pentru a abandona intempestiv un angajament strategic al ţării? Opinia publică (nu grupul restrîns al mînuitorilor de talk-show-uri) ar trebui să decidă în cunoştinţă de cauză. Pînă acum, opinia publică a avut alte preocupări. Ceea ce ne surprinde însă este faptul că anunţul premierului a fost făcut în pripă, într-un cadru oarecum privat, la conferinţa de presă a PNL, şi nu la nivelul cel mai înalt de decizie, după consultarea factorilor politici îndrituiţi - preşedinte, aliaţii strategici ai României, preşedinţii Camerelor parlamentului, liderii partidelor parlamentare, precum şi toţi experţii relevanţi. Nici măcar ministrul de Externe nu a fost informat. Acesta tocmai declarase recent că, spre deosebire de Italia, România nici nu se gîndeşte să se retragă din Irak! La reacţia cancelariilor occidentale nu s-a gîndit nimeni, deşi ea este esenţială pentru prestigiul ţării noastre. Există indicii suficiente că la Washington şi la Londra anunţul a fost întîmpinat cu consternare. Dar chiar şi celelalte capitale europene, care s-au opus intervenţiei SUA în Irak, vor privi cu neîncredere România de acum înainte. Cum altfel să priveşti o ţară care-şi abandonează angajamentele strategice fără dezbatere publică internă şi fără consultarea aliaţilor? Ce fel de aliat este această ţară? Precis însă există o mare capitală unde iniţiativa retragerii trupelor româneşti din Irak a fost primită cu satisfacţie: Moscova. Slăbirea coaliţiei conduse de Statele Unite întăreşte mîna Rusiei şi-i permite să-şi facă mai uşor jocurile pe piaţa petrolului. Nu trebuie să uităm nici o clipă că miza invaziei americane în Irak a fost securitatea energetică a lumii occidentale, lume în care România se pregăteşte în sfîrşit să intre la 1 ianuarie 2007. Or, interesul Rusiei este ca Occidentul să fie cît mai puternic dependent de energia pe care o furnizează ea însăşi, iar politica activă dusă de România la Marea Neagră o deranjează. Un atac la adresa celui care promovează o nouă politică externă în zona Mării Negre şi a Balcanilor nu poate fi deci decît pe placul Rusiei. Ca să nu mai spunem că orice decizie care slăbeşte coaliţia condusă de SUA în Irak este privită favorabil de teroriştii islamişti de pretutindeni. Fără îndoială, premierul nu a dorit să facă nici jocul islamiştilor, nici pe cel al ruşilor, dar, atacîndu-l pe Traian Băsescu, le-a făcut şi unora, şi altora un cadou nesperat. (...) Lansînd pe piaţă tema retragerii din Irak, premierul a pus în mişcare o dezbatere cu potenţial populist maxim, din care ar dori să iasă ca apărător al militarilor români (deşi aceştia nu au cerut să vină acasă) şi să-l proiecteze pe Traian Băsescu în postura de lider războinic fără scrupule." (Rodica Culcer, Evenimentul zilei, 30 iunie 2006) Moţiunea PSD "Din pricina pornirii sale contra tuturor politicienilor, presa nu pare să fi observat erorile strategice şi tactice specifice PSD. N-am găsit nicăieri o analiză serioasă a cauzelor care au împins PSD la depunerea unei moţiuni de cenzură - o mişcare zadarnică şi aproape suicidară, de vreme ce n-a obţinut nici măcar voturile tuturor parlamentarilor proprii. Bănui că, într-un elan pe care un anglofon l-ar numi wishful thinking - adică de confuzie între speranţe şi realitate - liderii PSD vor fi pus cap la cap atacurile preşedintelui şi dilemele conservatorilor, sperînd în taină la susţinerea PD şi a PC pentru moţiune. Rezultatul acestei inutile manevre a fost doar acela de a-i oferi prim-ministrului ocazia - mai rară decît s-ar cuveni - de a argumenta consistent că actualul Guvern e pe cale să-şi împlinească principalul angajament de la instalare, acela al aderării României la UE la 1 ianuarie 2007. PSD a comis astfel o eroare strategică şi mai multe de ordin tactic, deplasînd atenţia publică de la meschina hărţuială din coaliţie, din care PSD mai poate ciupi cîte ceva, la problemele mari, unde PSD pierde din greu. (...) Eroarea majoră - care nu ştiu să fi fost observată de presă - aparţine cu certitudine preşedintelui PSD. Dl Geoană a spus textual, ba chiar a repetat, că Guvernul Tăriceanu Ťa intrat în istorie». Aşa e. Încă de la 1848, odată cu Ťprimăvara naţiunilor», generaţii succesive de politicieni şi de intelectuali români s-au devotat proiectului de integrare a României în familia democraţiilor europene, un proiect care a devenit substanţa însăşi a istoriei noastre naţionale. Guvernul I.C. Brătianu avea şi el cusururile lui, dar a intrat în istoria acestui mare proiect naţional măcar în 1877, cînd a proclamat independenţa; Guvernul celuilalt Brătianu, Ionel I.C., a intrat la rîndu-i în istorie, deşi nu era perfect, atunci cînd a reuşit să înfăptuiască Marea Unire şi a adus-o în pragul validării ei internaţionale. Un sumbru hiatus - fascism, război, cu corolarul funest al integrării (internării) noastre în lagărul socialist - a amînat procesul, dar nu l-a putut anula, astfel încît guvernarea CDR, cu toate defectele ei, proprii sau moştenite, a intrat în istoria aceluiaşi mare ideal al românilor pentru că l-a făcut să reînvie şi a deschis calea efectivei noastre integrări europene şi euro-atlantice. Acum, în ciuda oricăror critici punctuale, Guvernul Tăriceanu, care a transformat data de 1 ianuarie 2007 din posibilitate în realitate durabilă, ducînd la împlinirea celui mai important proiect al naţiunii din ultimele două secole - proiectul european - intră şi el în istorie. Da, ştiu, dl Geoană nu e liberal, e doar englezit cu fandoseală ciocoiască. El a vrut să spună, cum a învăţat dincolo de Ocean, că actualul Guvern is history, adică aparţine deja trecutului, dar - gura păcătosului adevăr grăieşte - a spus ce-a spus: că Guvernul Tăriceanu a intrat în istorie. Dimpotrivă, partidul dlui Geoană is history, aparţine trecutului, dar nu va intra în istorie - decît poate pentru imensa energie cheltuită ca să împiedice sau măcar să pervertească împlinirea aspiraţiilor europene ale românilor. Dl Geoană poate n-o ştie, dar subconştientul său tocmai a aflat-o." (Zoe Petre, Ziua, 30 iunie 2006)