Petro-socialism

Dacă s-ar supune Constituţiei în vigoare, Hugo Chávez ar trebui să părăsească postul de preşedinte al Venezuelei în 2012. Dar el speră să introducă modificări şi, deşi pînă acum au răzbătut puţine ştiri despre ceea ce se pune la cale, s-a confirmat că Chávez doreşte să rămînă la putere cît va fi nevoie. Cei cinci ani pînă în 2012 sînt un termen prea scurt pentru realizarea unei noi ordini: "socialismul secolului XXI". "Poporul va decide, în cele din urmă, cît timp voi rămîne în acest post" - a afirmat el în emisiunea sa radiodifuzată săptămînală, Hello, President. Viitoarea Constituţie va fi supusă aprobării Parlamentului în următoarele zece zile şi modificările vor fi acceptate (sau nu) printr-un referendum. "Revoluţia bolivariană", "Socialismul secolului XXI" - obiectivele mărturisite ale lui Chávez - nu pot fi înfăptuite în termene electorale convenţionale şi nici în condiţiile unei lupte între partide şi programe electorale. Žn martie, în mitinguri separate, partidele care îl susţineau pe preşedinte au decis să se dizolve pentru a forma unul singur - Mişcarea pentru a Cincea Republică (MRV) - partid condus de însuşi Hugo Chávez, unind astfel vechile formaţiuni marxist-leniniste cu cele ale socialismului democratic. Avînd de partea sa armata, Chávez nu are a se teme de discursurile opoziţiei. De altfel, în prezenţa unui partid mare, formaţiunile opoziţiei îşi pierd din popularitate, partidul mare devine unic. Şi pentru a nu lăsa ca această transformare să se producă haotic, pe 27 mai emisiunea postului Venezuela Radio Caracas Televisión (VRCT) a fost suspendată după 53 de ani de existenţă şi pe frecvenţa folosită pînă atunci a intrat un program guvernamental. Perceput ca o voce a opoziţiei, postul era foarte popular nu atît prin opţiunile lui politice, cît prin telenovelele difuzate şi datorită unor foarte populari moderatori de talk-show-uri. Protestelor de stradă, autorităţile le-au răspuns că urmează suspendarea postului Globovision, perceput ca o ultimă voce a opoziţiei. Operaţiunea de stingere a unor glasuri e însoţită de stimularea altora: grupele de tineret pro-Chávez au sprijinit lupta împotriva televiziunilor neobediente şi înarmarea lor are în vedere faptul că o "viitoare confruntare cu Statele Unite este inevitabilă şi, cînd aceasta se va produce, grupele de tineret vor fuziona cu forţele armate şi miliţiile civile, aşa cum s-a întîmplat în Irak". Marca nouă de socialism vîndută de Hugo Chávez poporului său se bazează pe veniturile mari obţinute de această ţară cu mari rezerve de petrol. Statul a preluat controlul întregului sector, eliminînd din ţară companiile americane Exxon Mobil şi ConocoPhillips şi se anunţă că pînă la sfîrşitul anului se va face şi naţionalizarea producţiei de gaze naturale. Din banii astfel obţinuţi, Chávez a anunţat construcţia unor fabrici de bunuri de larg consum, pentru satisfacerea nevoilor populaţiei. Haiman El Troudi, unul dintre consilierii noului program economic, susţine că programul ţine seama de erorile socialismului din secolul trecut şi cheltuielile guvernamentale sînt îndreptate spre programele sociale. Dar, paradoxal, "omul nou" produs al programelor sociale s-a pierdut pe drum, fondurile guvernamentale sînt folosite pentru construcţia unor clădiri fastuoase destinate băncilor, shopping-mall-urile înfloresc, inflaţia este într-o continuă creştere şi pe piaţa neagră se pot găsi mărfuri de orice fel, chiar şi tablouri ale maeştrilor picturii universale. Ca alternativă la acest capitalism sălbatic, Guvernul înfiinţează unităţi de producţie ale statului, care nu au şefi sau alt fel de conducători, deciziile se iau de către adunările generale ale muncitorilor şi nimeni nu e preocupat de competitivitatea produselor: în atelierul vizitat de reporterul de la Washington Post se fac pantofi de tenis destinaţi Cubei. Comanda e guvernamentală, clienţii vor fi oricum mulţumiţi. Venezuela îşi susţine ideile socialiste profitînd din plin de surplusul de resurse. Capitalismul coexistă cu socialismul într-o combinaţie care, deocamdată, place poporului. Chávez îşi construieşte o dimensiune mondială şi, dincolo de relaţia cu Cuba, de avansurile făcute ţărilor din America Latină, el încearcă alianţe cu Rusia, Iran şi Belarus. Se spune că joacă un rol şi în tratativele duse cu gherilele columbiene pentru eliberarea ostaticei Ingrid Betancourt, fiica fostului preşedinte al Columbiei. Aceste prietenii nu sînt doar expresia unor sentimente curate, ci şi a nevoii de a cumpăra sau de a vinde arme, de a cumpăra şi de a vinde prestigiu. S-ar putea ca acei cinci ani, pînă în 2012, să fie un termen prea lung.