Peste ocean, creşte un eu imens

Nu ştiu ce părere aveţi despre Barack Obama. De departe, omul are două bile albe deja: a învins în cursa pentru nominalizarea democrată o doamnă pe cît de puternică politiceşte, pe atît de antipatică şi reprezintă alternativa politică pentru un preşedinte actual încă şi mai antipatizat. În plus, apare ca omul proaspăt care călăreşte cu siguranţă senină valul schimbării. Dar, în America, asta nu este suficient ca să cîştigi alegeri. Mai ales cînd contracandidatul este un domn cît se poate de respectabil, cu vastă experienţă politică. În orice caz, campania electorală de anduranţă în care a concurat cu Hillary Clinton a scos la iveală, deopotrivă, marele avantaj al lui Barack Obama, dar şi marele său defect. De-o parte, un farmec electrizant. De partea cealaltă, o vanitate colosală. Iar cursa spre Casa Albă este cu atît mai interesantă, cu cît sensibilitatea publicului american este foarte mare şi pentru una, şi pentru cealaltă, dar cu semn schimbat. Obama a dovedit că farmecul personal poate învinge maşinăria de partid. Iar de acum înainte, maşinăria de partid va lucra pentru el. Este, fără discuţie, cea mai bună veste pe care o poate primi un admirator al democraţiei directe. Numai că fenomenul popular şi mediatic pe care l-a stîrnit ascensiunea sa uimitoare pare să-i fi furat minţile lui Obama. Sigur, vanitatea nu e deloc ceva nou la politicieni. Sigur, încrederea în sine trebuie să fie cît un munte dacă vrei să treci cu succes prin nesfîrşitele încercări de toate felurile care apar pe drumul spre Biroul Oval. Dar, totuşi, parcă nici un alt candidat nu a mers pînă acolo încît să spună că victoria sa în preliminare "este momentul de care îşi vor aduce aminte multe generaţii de acum înainte şi vor spune atunci a început totul!, căci din acel moment a început să se vindece planeta". Parcă nici un alt candidat din istorie nu s-a apropiat mai mult de tonul mesianic. Unul dintre sloganurile sale pe care îl repetă cu o vădită plăcere la mitinguri este: "Eu sînt cel pe care îl aşteptaţi!". Este adevărat că, pe lîngă această masivă încredere în sine, trebuie simţit şi strigătul de eliberare al unei frustrări acumulate de o rasă întreagă, vreme de secole. Acum, Barack Obama este preocupat să remedieze unul dintre handicapurile evidente de care suferă în competiţia cu McCain: lipsa de experienţă în politica externă şi de securitate. Probabil că niciodată în istoria alegerilor americane poziţia candidaţilor în această problematică nu a contat atît de mult ca acum. Trebuie spus că nici un candidat pentru un prim mandat la Casa Albă, mai ales unul venit din afara executivului american, nu s-a priceput la politică externă. Nici Kennedy, nici Reagan, nici Clinton, nici Bush Jr. nu ştiau mare lucru despre politica externă înainte de ziua inaugurării. Foreign Affairs şi-a făcut un bun obicei din a cere candidaţilor cu şanse la Casa Albă un text despre cum văd ei politica externă americană. Dacă ar fi adunate în volum, textele acestor candidaţi - dintre care unii au devenit preşedinţi care au dezvoltat în timpul mandatului doctrine de politică externă cu impact semnificativ asupra istoriei lumii - ar constitui o antologie amuzantă a idealismului diletant. Aşadar, în mod normal, nepriceprea lui Obama la politică externă nu ar trebui să fie un impediment. Totuşi, acum, ca niciodată înainte, America resimte acut, în interiorul ei, cît de importantă este politica externă a ţării şi aşteaptă soluţii de la candidaţi. Aşadar, Obama îşi simte dezavantajul şi trece la ofensivă pe aceast subiect. Mai întîi, a adus-o aproape pe Susan Rice. Ea are multe lucruri în comun cu actualul secretar de stat american. Este, aş spune, versiunea democrată a Condoleezzei Rice. Numele de familie e acelaşi, culoarea pielii e aceeaşi, parcursul academic aparţine aceleiaşi categorii de mare prestigiu, asemănător este parcursul prin diverse funcţii executive washingtoniene. Nu în ultimul rînd, sex-appeal-ul este de aceeaşi extracţie. Susan Rice a fost asistent al secretarului de stat pentru problemele Africii în timpul ultimului mandat Clinton şi, în 2004, a fost consilierul pentru politică externă al candidatului democrat John Kerry. Adică, exact ceea ce este acum pentru Barack Obama. Vremea lungă a puterii republicane şi-a petrecut-o, după tipicul rotaţiei de cadre americane, într-un think-tank de prestigiu. Alături de Susan Rice, Obama a plănuit un turneu internaţional, care trece prin Irak, Afganistan şi cîteva mari capitale europene, tocmai pentru a arăta americanilor că ştie să se comporte diplomatic, dar şi pentru a culege ceva aplauze europene numai bune de pus în piept la vremea confruntării cu McCain. Numai că, în organizarea acestui turneu, Obama s-a aruncat prea departe, cum se spune. În planul său, unul dintre punctele maxime ar fi trebuit să fie o alocuţiune lîngă poarta Brandenburg, acolo unde Ronald Reagan a rostit discursul "Mr. Gorbachev, tear down this wall" (12 iunie 1987). Deşi ministerul german de Externe a fost iniţial de acord, cancelarul german a cerut, totuşi, ca discursul lui Obama să aibă loc în altă parte. A doua variantă este Rathaus Schoneberg, acolo unde J.F. Kennedy a rostit celebrul "Ich bin ein Berliner" (26 iunie 1963). Dacă nici aici, atunci la aeroportul Tempelhof, acolo unde podul aerian american a salvat Berlinul de Vest de sub asediul comunist. În orice caz, căutarea cu obstinaţie a unui loc cu rezonanţă istorică certă în sufletul poporului american mi se pare suspectă. Efectul mediatic pe care mizează Obama este evident. E ceva de mic impostor în toată căutarea asta. Omul chiar crede că are un mesaj istoric, menit să reformuleze lumea vestică. Şi nu este, încă, preşedinte. Spre binele său şi al nostru sper ca Obama să fi priceput ceva din refuzul strategic al gazdelor sale berlineze cînd a cerut un discurs la Brandenburg. Totuşi, există pe lumea asta locuri care se cîştigă mai greu decît un tur electoral preliminar în propriul partid.