Pentru o regîndire a razboiului din Afganistan
Luna iunie 2008 a fost cea mai sîngeroasă în Afganistan, din 7 octombrie 2001 (cînd Statele Unite şi Marea Britanie au lansat atacul împotriva regimului taliban ca urmare a loviturilor teroriste de la 11 septembrie). În lunile mai şi iunie, mai mulţi soldaţi americani sau aparţinînd NATO au murit în Afganistan decît în Irak. De multă vreme, Afganistanul este cea mai fierbinte scenă de luptă dintre armatele democraţiilor euro-atlantice şi forţele armate ale islamului fundamentalist. În acelaşi timp - sau poate tocmai de aceea - Afganistanul este şi scena celor mai mari erori pe care Vestul le putea face într-o atare situaţie. Nicăieri altundeva, democraţiile sofisticate şi hiper-performante de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea de după Cristos nu şi-au dovedit neputinţele mai deplin, mai tragic şi mai penibil în acelaşi timp. În Afganistan, luptă 43.000 de soldaţi NATO alături de alţi 13.000 într-o coaliţie condusă de SUA. Toată lumea este de acord că este nevoie de mult mai mulţi. De cîţi? Nimeni nu poate spune. Atîta doar: tot mai mulţi. Toată lumea aşteaptă ca diverse ţări occidentale să îşi ţină promisiunea de a trimite încă şi mai multe trupe. Logica strategică a acestui conflict a fost mereu aceasta: tot mai multe trupe. Cu cît au venit mai multe trupe, cu atît se cereau încă şi mai multe. Să ajungi pe cîmpul de luptă şi să constaţi mereu că îţi mai trebuie trupe şi că oricîte ţi s-ar trimite sînt prea puţine este dovada clară că nu ştii ce faci. Preşedintele Bush a mărit de cîteva ori durata misiunilor soldaţilor americani în Afganistan şi a intensificat regulile rotaţiei acestor soldaţi. Candidatul Barack Obama anunţă şi o altă soluţie, prin vocea dnei Susan Rice - fost subsecretar de stat pe problemele Africii în vremea administraţiei Clinton II, actualmente consilierul de politică externă al candidatului democrat: tot ce retragem treptat din Irak trimitem în Afganistan şi, în felul acesta, mărindu-ne contribuţia, vom putea fi mai convingători cu europenii să-şi mărească şi ei contribuţia în Afganistan. O bună doză de naivitate în chestiuni de politică externă este, mereu, proprie candidaţilor pentru primul mandat la Casa Albă. Greutatea cu care europenii îşi măresc efectivele, precum şi ipocrizia acestor "sporiri" (sînt puternice ţări europene care trimit soldaţi în Afganistan, dar le acordă numai mandatul de a patrula zonele sigure din Nord şi nu de a lupta în Sud), mă fac să privesc cu scepticism convingerea lui Obama că majorarea implicării americane va fi resimţită în Europa ca un exemplu de urmat. Oricum, trecutele majorări de trupe nu au rezolvat nimic. Capacitatea talibanilor de a reacţiona de fiecare dată tot mai violent pune serios în discuţie această tactică. Pe de altă parte, e uimitor cît de mărginiţi sîntem: nu ştim să răspundem talibanilor decît cu majorări de trupe. Şi, vedem bine, situaţia generală nu se îmbunătăţeşte deloc. Cele mai multe dintre cîştigurile noastre sînt temporare, iar cele definitive sînt puţine. Nici de la armata afgană, acum în proces de antrenare şi dotare, nu ne putem aştepta la un mare ajutor prea curînd. Atunci, ce e de făcut? Există voci care spun că întreaga gîndire a războiului trebuie schimbată. Astfel, mai mulţi experţi cred ar trebui să încetăm să gîndim că talibanii sînt fraţii luptătorilor Al-Qaeda. Simon Jenkins, reputat editorialist, argumentează această idee, tot mai împărtăşită în mediile strategice londoneze, într-un număr recent al lui The Sunday Times: "Obiectivul principal al talibanilor nu este să domine lumea, ci să aibă puterea în Afganistan. Deşi ei nu pot învinge armatele aliaţilor, ei pot împiedica realizarea scopului pe care îl are NATO în Afganistan, consolidînd pe mai departe mariajul de convenienţă pe care îl au cu Al-Qaeda, de la care obţin bombe şi sinucigaşi. Pe de altă parte, Al-Qaeda, ca pericol evident exagerat la adresa Vestului, nu poate fi eliminată fără ajutorul talibanilor. Asta presupune reversul unei politici care, în mod naiv, echivalează înfrîngerea talibanilor cu cîştigarea războiului împotriva terorismului". Folosirea talibanilor împotriva Al-Qaeda este, într-adevăr, o mostră de realpolitik cu parfum britanic. Numai că americanii nu par a fi gata să accepte acest lucru, iar ideea britanică nu garantează, nici ea, succesul. Este doar o alternativă la actualul blocaj mental care, evident, ne afundă într-o lipsă de perspective. În Afganistan, armatele noastre au comis absolut toate erorile strategice şi tactice care trebuiau comise pentru a-şi anula marele avantaj, acela al copleşitoarei superiorităţi tehnologice. De la început, au fost trimise prea puţine trupe pentru a fi capabile să lovească masiv. Am avut atitudini oscilante faţă de cultivarea macului. Am avut atitudini oscilante faţă de liderii triburilor locale. Am închis ochii la imensa corupţie din sînul administraţiei Karzai. Dar marea eroare a fost făcută la început, cînd ne-am fixat scopurile. În loc să urmărim lichidarea unei bande de dezechilibraţi violenţi, am vrut un Afganistan democratic, stabil, cu stat de drept. Am vrut o clasă politică locală onestă după criteriile noastre, o armată puternică şi coerentă, ataşată idealurilor democraţiei occidentale, şi un sistem de legi democratice eficiente şi, nu în ultimul rînd, o masă de cetăţeni dornici să participe la o democraţie. Am greşit, atunci. Iar acum, persistăm în greşeală. Nu în ultimul rînd, atacul asupra Irakului a afectat operaţiunile din Afganistan. Pe de-o parte, armata americană nu a putut să se exercite la întreaga ei capacitate în acest crucial război, pentru că resursele erau împărţite între două războaie extrem de complicate. Pe de altă parte, din cauza felului în care s-a atacat Irakul şi s-au derulat lucrurile acolo, aliaţii tradiţionali ai SUA au fost rezervaţi şi în privinţa Afganistanului. Dacă vrem să învingem, trebuie să ne oprim un pic. Să vedem ce am greşit şi să o luăm pe un alt drum. Abia acela va fi drumul spre victorie.
