Pentru că există

De felul meu, nu urc pe munte. Mă las dus de telecabină sau de automobil spre vîrfuri prietenoase şi mă încîntă priveliştea lor, înfăşurată în văzduh tare. Am, deci, sensibilitatea estetică necesară percepţiei sublimului montan, dar nu şi voinţa căţărării, nu şi plăcerea efortului fizic al urcuşului susţinut. Îmi place la nebunie să privesc munţii pînă la pierderea de sine, dar nu-mi place să transpir pentru asta. Poate mai mult decît munţii înşişi, mă fascinează poveştile relaţiei lor cu oamenii. Copil fiind, am fost şi eu impresionat de povestea cuceririi Everestului. Sir Edmund Hillary din Noua Zeelandă şi Tenzing Norgay din Nepal au fost eroi pentru mine şi, sînt sigur, pentru toţi cei din generaţia mea. Hillary a pornit cu 362 de cărăuşi, 20 de şerpaşi şi aproape 5 tone de bagaje spre vîrful cel mai înalt, încă neatins de om. Isprava lor, de a fi primii muritori care au ajuns pe "acoperişul lumii", mi se părea măreaţă, din specia acelor performanţe care au dus exemplare ale rasei mele pe lună, la poli, în adîncuri insondabile sau la recorduri atletice uimitoare. Am crescut însă şi aproape am uitat de cei doi montaniarzi. Cînd, la începutul anului acesta, am citit depeşele agenţiilor de presă care anunţau decesul lui Edmund Hillary, mi-am adus aminte de acea admiraţie totală pe care o aveam pentru el, cu mulţi ani în urmă. Ştirea aceasta a fost o madlenă care mi-a dat, pentru cîteva minute, o reverie... Acum, am aflat că performanţa sa, cu totul extraordinară în 1953 şi în anii care au urmat, nu mai este nici măcar ieşită din comun în 2007. De pildă, în 1993, nu mai puţin de 40 de alpinişti au ajuns pe vîrful suprem într-o singură zi. O fotografie din 1996, arată un şir lung de alpinişti care aşteaptă, la coadă, să urce pe Everest, aşa cum aşteaptă la coadă turiştii să atingă un monument, să se fotografieze acolo şi să plece. În ultimul deceniu, s-au înregistrat zeci de expediţii pe Everest care aveau ca misiune nu să atingă vîrful, ci să cureţe traseul de acces de tuburi goale de oxigen, deşeuri, corturi părăsite sau unelte aplinistice abandonate de multele expediţii care au asaltat tot mai accesibilul acoperiş al lumii. Cu aceste ocazii au fost găsite cam 100 de trupuri neînsufleţite ale curajoşilor care au murit pe traseu, dar nu au fost culese, fiind prea greu de transportat la vale. Printre acestea, şi trupul unui faimos alpinist britanic, dispărut în 1925 în tentativa de a atinge piscul pe atunci neatins, George Leigh Mallory. Omul a rămas celebru nu pentru sfîrşitul tragic al expediţiei sale, ci pentru un răspuns impozant cît muntele. Întrebat fiind de ce vrea să urce Everestul, a răspuns "Pentru că există". Am regăsit în ani replica lui drept motto al multor cărţi. Everestul a devenit, în zilele noastre, ţinta unor performanţe tot mai excentrice, care, toate, sugerează că ceea ce era eroic în anii ’50, e banal în era postmodernă. În 2000, un sloven a coborît faţa sudică a muntelui, de la vîrf pînă la poale, slalomînd pe schiuri. În 2001, un francez a coborît faţa nordică a muntelui, legendară pentru dificultate, cu snowboard-ul. Tot în 2001, un american nevăzător a ajuns pe vîrf, iar în 2003, şerpaşul Laka Gelu a stabilit recordul de viteză: a ajuns în 10 ore şi 56 de minute de la tabăra de bază pe vîrf. Aşadar, ce mai înseamnă, astăzi, performanţa din 1953, cînd Hillary şi şerpaşul Norgay au atins vîrful cel mai înalt al planetei? S-ar zice că nu mare lucru. Sigur, trebuie să dăm respectul nostru acelora dintre noi care au fost primii. Societăţile civilizate cultivă respectul pentru cei care au fost, la un moment dat în viaţa lor, primii în orice. Chiar dacă, după ei, alte zeci de mii au repetat performanţa. Şi totuşi, povestea escaladării Everestului din 1953 înseamnă şi altceva. De vreme ce toate agenţiile de presă au ţinut să transmită ştirea morţii lui Hillary. De vreme ce premierul neo-zeelandez a dat o declaraţie solemnă în ziua decesului. De vreme ce isprava celor doi, spre deosebire de sutele de repetări ale performanţei de după anii ’60, are pentru contemporani miez filozofic. The New York Times vorbeşte despre un anume fel de explorator pe care Hillary l-a încarnat perfect: "exploratorul imperial". Succesul său a fost posibil doar în urma unui efort de decenii al Comitetului "Mount Everest", constituit în cadrul Societăţii Regale de Geografie de la Londra. Acest Comitet, de la constituirea sa în 1920 şi pînă la victoria din 1953, a pregătit şi lansat nouă expediţii spre vîrf. Imperiul ţinea să atingă fizic toate punctele sale, căci luarea în stăpînire nu a fost niciodată un ucaz de birou. Precizez că "exploratorul imperial" nu trebuie înţeles, cum ar putea să o facă unii în grabă, drept "exploratorul imperialist". Relaţia de parteneriat frăţesc dintre Hillary şi Norgay, celebră în epocă şi evidenţiată în toate istorisirile expediţiei, dă un cu totul alt sens noţiunii de "imperiu" decît cel impregnat de leninism. Iar mustul filozofic al poveştii este şi mai aromat, dacă reamintim această mărturisire a lui Hillary, făcută în 2003, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la cucerirea Everestului: "În anii care au urmat ascensiunii, eu şi Tenzing Norgay (care a decedat în 1983 - n.m.) am discutat de foarte multe ori despre familiile noastre, despre problemele lumii, despre aproape orice, dar nu am mai vorbit niciodată despre Everest". Performerii cei dintîi au păstrat misterul marii lor reuşite pentru totdeauna, chiar şi în discuţiile lor private. Asta în timp ce vîrful devenea tot mai accesibil. Asta în timp ce performanţa lor devenea tot mai accesibilă şi tot mai puţin performanţă. Pînă la urmă, de ce onorăm oameni precum Sir Edmund Hillary? Pentru că, aidoma Everestului, pur şi simplu există...