Pensiile francezilor

„Îl avertizez pe președintele Macron că trebuie să retragă legea înainte să se producă un dezastru. Protestele pe care le-am organizat au fost ținute sub control, dar există tentația violenței, a radicalizării.” Avertismentul transmis de liderul sindical Laurent Berger duminica trecută nu era chiar o exagerare și dovada putea fi văzută în toate jurnalele de știri. Luptele de stradă între muncitorii supărați pe intenția Guvernului de a mări vîrsta minimă de pensionare de la 62 la 64 de ani au fost prezentate în toate jurnalele de știri din week-end. Totuși, ele nu au degenerat mai mult decît o face orice protest mai serios în Franța. Nu încă, cel puțin. 

Între timp, legea de mărire a vîrstei de pensionare a fost trecută prin asumarea răspunderii Guvernului, iar moțiunea de cenzură care a urmat a eșuat, însă nu fără să transmită un semnal puternic de neîncredere în actualul guvern. Deputații care au votat în favoarea ei sînt diverși – de la extrema dreapta la stînga radicală – și, mai ales, mulți. Credibilitatea Guvernului francez e grav afectată, iar presa de la Paris speculează frenetic pe tema înlocuirii premierului Élisabeth Borne și a unora dintre miniștri. 

Din orice perspectivă ar fi privită reforma pensiilor din Franța, ea este mai degrabă modestă și prudentă. Franța are în acest moment una dintre cele mai reduse vîrste de pensionare din întreaga Europă și, după adoptarea legii, nu va trece decît cel mult în liga de mijloc. Pentru comparație, în state ca Germania, Spania sau România vîrsta de pensionare ajunge, în funcție de diverși factori, la 65 sau chiar 67 de ani. Președintele Macron nu a propus, așadar, revoluționarea sistemului, ci mai degrabă a făcut o tentativă de a mai regla din deficitul sistemului public care în actualele condiții nu ar fi făcut decît să crească pînă la a deveni la un moment dat nesustenabil. 

Sindicatele franceze au promis că vor lupta viguros împotriva legii și, avînd în vedere precedentele, se vor ține probabil de cuvînt. Măcar cîteva săptămîni de acum înainte, jurnalele de știri vor avea material. Vorbim, pînă la urmă, despre țara „vestelor galbene”. E puțin probabil, pe de altă parte, că vreun guvern francez, indiferent de culoarea lui, va mai da înapoi în privința vîrstei de pensionare. Macron, oricît de antipatizat ar fi acum în Adunarea Națională și pe străzile Franței, a scos cartofii din focul unor crize viitoare.

Emmanuel Macron a cîștigat o bătălie importantă, însă, în condițiile în care rezistența împotriva planurilor sale de reformare crește, îi va fi greu spre imposibil să avanseze noi planuri de modernizare a sistemelor publice. Ambițiile președintelui francez sînt mari – vrea să lase în urmă o republică reformată capabilă să facă față unor încercări chiar mai grele decît cele de azi. Și asta privește nu numai administrația publică, ci și rolul și locul Franței în Europa și în lume. Or,în situația în care strada se întoarce radical împotriva guvernării sale, riscul ca la următoarele alegeri radicalismul acela să devină majoritar este din ce în ce mai mare. Știm de la alegerile trecute că extrema dreapta franceză e un adversar serios și hotărît al liberalismului centrist al lui Macron, iar stînga renaște din cenușa socialiștilor. La ultimele prezidențiale, Marine le Pen și Jean-Luc Mélenchon s-au aflat pe locurile 2 și 3 în primul tur. Nu e nici o garanție că, la următoarele, cei doi –sau avatarurile lor – nu își vor disputa turul doi. 

Văzută de pe partea cealaltă a baricadei, decizia Guvernului de a reforma sistemul de pensii pare nedreaptă. Pînă la urmă, nimeni nu dorește să muncească pînă în ultima zi a vieții. 

Dar vigoarea protestelor, dincolo de faptul că e vorba despre o tradiție franceză adesea desconsiderată și subiect de glume, mai arată ceva. Ca în aproape fiecare țară europeană, în Franța consensul căldicel centrist e pe cale să se prăbușească. Buna-credință a Guvernului nu mai este prezumată și aproape orice mișcare cît de cît semnificativă întîmpină rezistență. În atari condiții, Puterea fie devine imobilă și neputincioasă, mulțumindu-se să patroneze un declin lent, fie intră în conflict cu propriul electorat, riscînd să îl alieneze și mai mult și să accelereze spirala spre amintitul declin. Macron a ales conflictul și, deocamdată, a cîștigat. Însă nu e clar cu ce preț și pentru cîtă vreme. 

De succesul Franței și al Germaniei depinde întreaga construcție europeană. Nu numai economic, ci și din punct de vedere al valorilor. Văzute dinspre țări mai mici și dependente cum e a noastră, tulburările din aceste societăți ar trebui să ne ridice serioase semne de întrebare cu privire la pregătirea noastră pentru crizele viitorului. Fatalismul mioritic n-a fost niciodată un răspuns. N-a fost nici măcar o întrebare. Ci doar un abandon inutil și păgubos care n-a ajutat niciodată la nimic.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ