Patronul FCSB, care crede că „femeia e sclava bărbatului“, a rămas fără bani?
Pînă la urmă, cu toţii rămînem fără nimic, fără nimic pe noi, doar cu ce avem în noi, şi despre acest moment ne pregătim fiecare după cum putem şi după cum sînt vremurile în care trăim. Unii trăiesc în prezent, unii în viitor şi unii în trecut. Şi unii în Evul Mediu. Toţi aceştia, unii pe alţii, se pricep greu şi se percep monstruos. Se uită unii la ceilalţi fie ca la extratereştri, înfricoşaţi, fie ca la străbuni reînviaţi, veniţi să-i bîntuie din negura timpurilor.
Frumuseţea acestui moment al umanităţii e că toţi aceştia trebuie să vină în contact, ca în Beforeigners, serialul norvegian a cărui parte a doua nu mai apare odată, unde oameni de peşteră şi oameni cu laptop sînt nevoiţi să convieţuiască. Bine, o să ziceţi, ei sînt norvegieni, la ei se poate. Ei, uite că se poate şi la noi! Se poate ca un patron de echipă importantă de fotbal să spună că un om poate fi sclavul altui om în acelaşi timp în care mii şi mii de compatrioţi lucrează în cele mai de avangardă domenii ori stau pe baricade ca să nu cădem înapoi în obscurantism politic şi societal. Partea bună e că nimeni nu scoate pistolul (toporul, în cazul anumitor regiuni etnofolclorice) ca să rectifice carnal aceste diferenţe de viziune asupra lumii şi a coastei lui Adam. E o chestiune esenţială, că uite la alţii… Rămîne să stăm înghesuiţi conceptual ca nişte sardele expirate, unii în palate, gîndind ca în bordeie de pămînt, alţii în demisoluri strîmte, visînd la rachete care să ne ducă pe Marte, departe. Departe de toate coşmarurile cu repetiţie pe care ni le serveşte această Grădină a Maicii Domnului căreia prea mulţi i-au sărit gardul.
Cît despre situaţia lui Becali-FCSB, îmi declar deschis limitele. Poate că a sărăcit, poate nu. Cu duhul sau cu banul, cine ştie, şi dacă ştie, parcă poate să fie sigur?
