Pareto și rădăcinile politicii
Multe dispute politice din ultimii ani au fost descrise ca o confruntare între raționalitatea economică și erupțiile de iraționalitate pe care le numim populism. Dar psihologii cognitivi și economiștii ar sublinia că iraționalitatea politică nu se manifestă doar la insurgenții populiști. În general, cei mai mulți lideri politici se concentrează asupra unor chestiuni practice, fără să se gîndească neapărat în profunzime la ideile pe care le expun.
Vilfredo Pareto, unul dintre primii cartografi moderni ai iraționalității politice, a murit cu o sută de ani în urmă, pe 19 august 1923. Născut în 1848, anul speranței (și al revoluției) liberale pe întinsul întregii Europe, Pareto a murit după ce a fost martor la prăbușirea ordinii liberale și la tragedia Primului Război Mondial. Astăzi, numele său e pomenit adesea cu referire la „optimalitatea Pareto” (momentul în care nu mai poate fi luată nici o măsură de îmbunătățire a situației cuiva fără a deteriora situația altcuiva) sau „principiul Pareto” (ideea potrivit căreia 80% din efecte sînt generate de numai 20% din cauze).
Pareto, mai mult ca sigur, nu și-ar fi imaginat că lumea își va aminti de el pentru aceste două idei. Tatăl său, un inginer, i-a transmis o educație științifică și matematică, pe care a folosit-o pe parcursul carierei sale de manager, căreia i s-a dedicat pînă în jurul vîrstei de 40 de ani.
Cînd încă mai lucra ca manager, s-a implicat în domeniul politicii liberale la Florența, unde a devenit un polemist pugnace și un economist erudit. Dornic să fie auzit, el a corespondat cu economiști francezi și a publicat în limba acestora, străduindu-se întotdeauna să-și extindă conexiunile în cît mai multe direcții. I-a scris și prim-ministrului liberal britanic William Gladstone, iar Gladstone i-a răspuns.
Dintre numeroșii săi corespondenți, cel cu care își scria cel mai des era Maffeo Pantaleoni, un universitar de carieră cu zece ani mai tînăr, dar mai experimentat ca el în momentul în care cei doi au început corespondența. Pareto și-a exprimat aprecierea față de un eseu scris de Pantaleoni, dar a observat și cîteva greșeli în text. În loc să se simtă ofensat, Pantaleoni a realizat de îndată că partenerul său de corespondență era un geniu. A păstrat cu conștiinciozitate toate scrisorile sale și a jucat un rol esențial în admiterea lui Pareto în lumea academică. În 1893, Pareto i-a succedat lui Léon Walras, unul dintre întemeietorii economiei neoclasice, la conducerea Universității din Lausanne.
Aici, Pareto s-a dedicat cu fervoare activității didactice, dar entuziasmul său pentru economie a scăzut. Și-a dorit apoi să treacă la sociologie, după ce a constatat că existența umană e dominată de acțiuni ilogice. După ce jucase deja un rol considerabil în formalizarea economiei moderne, Pareto va deveni rapid și un pionier important al științelor politice și sociologiei secolului al XX-lea.
În opinia tînărului Pareto, comerțul liber era în mod evident benefic pentru toată lumea, iar cheltuielile militare erau dăunătoare pentru foarte mulți – chiar dacă Italia, propria sa țară, s-a îndepărtat de comerțul liber și a demarat o serie de expansiuni coloniale brutale și extravagante. Pareto a diagnosticat rapid acest comportament ca fiind rezultatul influențelor unor interese particulare, dar s-a întrebat și de ce un număr atît de mare de oameni l-au susținut.
Pentru Pareto, funcția ideologiilor politice era „să rujeze un porc”. Natura fundamentală a politicii constă în faptul că cineva conduce, iar un număr mare de oameni se supun – ceea ce nici chiar democrația nu poate schimba.
Dar faptul că cineva trebuie să conducă nu înseamnă că la putere trebui să rămînă mereu aceiași oameni. Dimpotrivă, istoria e un cimitir al claselor conducătoare defuncte. Cînd o clasă conducătoare devine prea centrată pe sine și incapabilă să integreze elemente noi, înseamnă că i-a sunat ceasul.
Pareto nu credea că istoria și politica pot fi înțelese prin narațiunile egocentrice ale protagoniștilor. Evenimentele ar trebui supuse mai degrabă unei investigații științifice care trece dincolo de suprafața „derivațiilor”, fără să se oprească la motivele pe care oamenii le invocă pentru a-și explica propriul comportament. Pareto considera că acțiunile oamenilor au în spate motive adînc înrădăcinate – numite de el „reziduuri” – pe care aceștia simt apoi nevoia să le raționalizeze. Noi toți inventăm permanent justificări pentru a face ca neraționalul să pară rațional.
Pareto vedea în raționalism doar o altă formă de „religie intelectuală”, iar intelectualii sînt la fel de expuși crezurilor pseudo-științifice ca și ceilalți oameni. Următoarea dată cînd veți răsfoi pagina dumneavoastră de social media, întrebați-vă dacă toți cei care susțin cauzele „drepte” le-au analizat, de fapt, în profunzime. Cîți dintre ei au citit oare întreaga literatură pe care o citează, cîți dintre ei s-au confruntat cu părerile opuse? Ceea ce gîndim e condiționat adesea de nevoia noastră de apartenență.
În politică, există două „reziduuri” (declanșatori ai acțiunii) de importanță primordială. Pe de o parte, există „rentierii”, care apreciază stabilitatea, se opun schimbării și nou-veniților, și care tind să trăiască din rente funciare sau din venituri fixe. Pareto descrie „reziduul” lor ca „persistență a agregatelor” – precum obiceiuri, tradiții, clase sociale ș.a.m.d.
Pe de altă parte, există „speculanții”, care profită de pe urma schimbărilor și a inițiativelor inovatoare, dar care înclină totodată să manipuleze guvernele în propriul lor interes. Pareto definește „reziduul” lor ca pe un „instinct la combinației” – ceea ce sugerează o capacitate de a inventa permanent noi lucruri.
Pentru a prospera, o țară are nevoie de rentieri și de speculanți deopotrivă, dar Pareto considera că aceștia din urmă au șanse mai mari obțină controlul asupra societății, mai ales cînd guvernele se extind. Ei se simt ca acasă în „schemele” ambițioase de mare anvergură – indiferent dacă scopul e cîștigarea unui război, reducerea inegalității sau eficientizarea birocrației.
Portretul pe care Pareto îl face lumii de dinaintea Primului Război Mondial ne amintește de lumea în care trăim astăzi. El considera ingineria financiară în serviciul Guvernului ca fiind în mod fundamental frauduloasă, îi lua în rîs pe cei care credeau că impozitele reprezentau o taxă plătită pentru un serviciu la schimb și privea datoria publică și inflația ca pe niște instrumente de „devalizare” a anumitor segmente ale populației.
Pe termen lung, guvernele nu își plătesc datoriile și vor impozita populația cît pot de mult. Speculanții știu să se descurce mai bine și să profite în mai mare măsură de aceste tendințe, în vreme ce rentierii (sau pensionarii și alte persoane cu venituri fixe) sînt cei care vor plăti, cel mai probabil, nota.
Astăzi, mai mult decît oricînd, politica e o chestiune de credință și de apartenență. Polarizarea a transformat dreapta și stînga în apărători vehemenți ai propriilor cauze. Ambele cred că, dacă nu vor cîștiga, lumea se va duce de rîpă. Intelectualii publici de astăzi sînt absorbiți cu totul de această retorică.
Desigur, Pareto era el însuși o fire pasională, crezînd cu înflăcărare în libertate și în toleranță. Cu toate acestea, el a impus întrucîtva realismul său politic și asupra propriei persoane – dar nu în virtutea unui fetiș pentru neutralitate, ci fiindcă luciditatea era pentru el datoria supremă.
Alberto Mingardi, profesor asociat de Istoria gîndirii politice la Universitatea IULM, e directorul general al Institutului Bruno Leoni din Milano.
Copyright: Project Syndicate, 2023
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEȘU
