Părerea mea
Părerea proprietate personală e ca maşina: te mîndreşti cu ea, chiar dacă au făcut-o nemţii. Ca membru al publicului privitor la televizor sau cetitor de ziare, părerea ta poate să fie produsă de-a gata, ambalată pentru consum individual şi garantată 3 ore pînă la 6 luni, în funcţie de gravitatea subiectului şi priceperea liderului de opinie care îţi e şi furnizor. De unde îşi ia el părerea însă? Cum face să producă atîtea, atît de repede, atît de bune, atît de pertinente şi vocale? Cum de s-a ajuns ca unii să fie adevărate combinate de idei şi mari proprietari de certitudini? Şi din ce trăiesc, atîta vreme cît livrarea pachetelor cu vorbe pare să le ia toată ziua? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Puţintică istorie mai întîi. La început, liderii de opinie erau inflexibili, la fel ca şi publicul lor. Ţărănist în anii â90 însemna un lucru clar şi simplu: omul ăsta nu auzea decît părerile ţărăniştilor şi apropiaţilor lor. Opinia era atunci un lucru simplu: "domâle, asta e părerea mea, nu mi-o schimb, da?". Ca jurnalist, o scriai în Dreptatea sau România liberă şi plecai cu ea în exil, supărat pe viaţă şi pe Iliescu. Părerea era sfîntă, faptele nu făceau decît s-o confirme. Sau o păţeau ele! După o vreme, oamenii au început să se îndoiască, ajutaţi şi de diferenţa între salariul lor şi cel al mincinoşilor, din toate domeniile. Între prima sticlă de Coca-Cola la chioşcul de lîngă bloc şi primul mobil purtat la rever, să vadă toată lumea, părerea a căpătat un caracter flexibil. "Părerea mea e că s-ar putea ca la anul să am alta!" a devenit ideologia tranziţiei. Editorialiştii noştri au evoluat şi ei: ţărăniştii au trecut la liberali, liberalii au trecut în rezervă, rezerviştii au fost rechemaţi sub arme: tastatura fiind doar cea mai puţin letală dintre ele. În această epocă, părerile au început să fie împărţite, iar pe piaţa ideilor s-a făcut simţită o supra-ofertă serioasă de rabini amatori. Ştiţi, aceia care dau dreptate şi unora, şi altora. Ultimii ani sînt cei ai consumului sălbatic. Ideile nu se mai măsoară la kilul de adrenalină de după lectura editorialului din ziar, ci la ora de emisie înmulţită cu numărul de decibeli şi împărţită la efectele imediate în sondaje. Iar producţia pe scară largă a adus părerea la un preţ de cost acceptabil. Principiul e simplu: "Asta e părerea mea şi te costă atît s-o schimbi, iar dacă iei mai multe îţi fac şi discount!" Acum 15 ani aş fi socotit asta o ticăloşie: cum adică să iei bani, ca să te dai de acord cu altul? Cum să facturezi o opinie? Cum să dormi liniştit (vorba vine, că editorialistul nu doarme, e vigilent!) cînd tocmai ai prostit 2% rating naţional, pe segmentul demografic 18-49? Unde e morala? Morala e în seif la domnul Adam Smith - pentru că piaţa ideilor e ca oricare altă piaţă. Ai cerere şi ofertă, ai producători şi consumatori. Cînd omul îţi soarbe din gură ideile pentru care un alt om a plătit, treaba asta se numeşte... cum? Ia să vă văd, ştiţi? Manipulare? Nu! E pur şi simplu economie. Lanţ trofic, dacă vreţi. Cererea de opinii din partea publicului are un viitor cel puţin la fel de luminos ca şi producţia. Cu cît oamenii muncesc mai mult, cu atît au mai puţin timp să judece singuri. E ca şi cum ţi-ai repara singur pana la maşină: nu e mai bine să cauţi o vulcanizare, care să rezolve în zece minute? Şi-un lider de opinie care să-ţi spună direct ce să crezi, ca să nu mai fie nevoie să mai şi cercetezi? Dar nu e doar publicul care vine cu banii. Şi companiile, şi liderii politici vor să cumpere păreri. Treaba asta se numeşte PR şi (ultima oară cînd am verificat) era o ocupaţie legitimă. Sigur, între ziarist şi PR-ist, trebuie să recunosc că există o tensiune. Ca ziarişti avem o aplecare nesănătoasă spre adevăr. Ca PR-işti, aplecarea se opreşte la jumătate, înainte să ridicăm de pe jos adevărul ăla... Putem trăi, amîndoi, în aceeaşi minte şi-n aceeaşi carieră? Eu zic că aş avea răspunsul. Şi-acum caut cumpărător pentru el. Ştiţi pe cineva?
