Paranghelia la discotecă

Căutam, cu mai mult de un deceniu în urmă, explicații pentru diferența semantică destul de spectaculoasă între cuvîntul care în greaca standard înseamnă „ordin”, „comandă” (cu subsensuri și specializări la fel de serioase, unele chiar tehnice și juridic-administrative: „mandat”, „instrucţiune” etc.) și adaptarea sa din româna colocvială: paranghelie, cu înțelesul de „petrecere, chef”. Descoperisem mai întîi un film grecesc din 1980, cu titlul în original Paranghelia, în care conflictul era declanșat de comandarea (= paranghelia) de către protagonist a unei muzici anume, într-un local. Între timp, am aflat că termenul grecesc paranghelia era evocat de unii sociologi și antropologi ca denumire colocvială pentru practica de a comanda, contra cost, piese muzicale pe care pot dansa doar cei care au plătit și invitații lor. Legătura semantică devenea astfel mai clară: termenul denumind practica de impunere a muzicii putea fi transferat, prin metonimie, asupra întregii petreceri zgomotoase, cu muzică, dans și băutură. Nu era însă limpede cum și cînd s-ar fi produs transferul semantic. Într-un articol din 2009, „Note etimologice și lexicale“ (în Limba română, nr. 4), Virgil Nestorescu presupunea că schimbarea semantică s-ar fi petrecut inițial în limba romani, de aici transmițîndu-se în româna colocvial-argotică. O scrisoare primită de la domnul Viorel Ștefănescu în 2008 îmi oferea o mărturie foarte interesantă asupra unei legături mult mai directe: autorul își amintea că, spre sfîrșitul anilor ’60, comanda de muzică contra cost, sub numele de paranghelie, era cunoscută tinerilor români prin intermediul petrecerilor organizate în acei ani de numeroșii refugiați greci. 

Pe măsură ce mai multe texte și mai ales periodice sînt scanate și devin accesibile pentru căutări ale unor forme lexicale, șansele unor explicații etimologice pentru cuvinte și expresii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din secolul al XX-lea cresc. Așa se face că, în baza de date Digiteca Arcanum, am găsit o atestare a cuvîntului care confirmă amintirile domnului Viorel Ștefănescu și contextul prototipic în care probabil că s-au produs transferul lexical (din greacă în română) și cel metonimic (de la comandarea muzicii la petrecerea cu muzică). Un reportaj despre discotecile din România anilor ’70, apărut în revista Flacăra și semnat de Dumitru Graur, atestă folosirea termenului grecesc pentru a comanda muzică, în cadrul unei petreceri. Reportajul critică cu moderație distracțiile tineretului vremii și mai ales ocupația neserioasă, dubioasă din punct de vedere ideologic, de disc-jockey; atitudinea autorului e însă destul de conciliantă și deschisă către tentațiile juvenile, așa cum se vede și din titlu: „Nu, pe românește «disc-jockey» nu trebuie tradus chiar «pierde-vară»”. Autorul povestește (în categoria „aspectelor negative”) un incident dintr-o discotecă din Predeal: „disc-jockey-ul localului (...) a anunțat o melodie plătită: Iaso Paranghelia. Cu alte cuvinte, nu au voie să danseze decît cei care au plătit melodia. Este pus un pahar pe jos, în care sînt înfundate mai multe bancnote de hîrtie, apoi barmanul (...) și prietenii lui fac un dans grotesc deasupra paharului și, la sfîrșit, un șut îl face să zboare în țăndări. Au fost sparte peste 25 de pahare” (Flacăra, 18 ianuarie 1979). Citatul ilustrează folosirea termenului în cadrul unei petreceri intense și violente. Formula de desemnare a situației include și forma iaso, reprezentînd probabil transcrierea aproximativă a salutului informal grecesc. Într-un număr ulterior de revistă, continuarea articolului (cu titlul ușor schimbat: „Pe românește, «disc-jockey» nu trebuie tradus prin «pierde-vară»”) conține încă o referire la episodul respectiv: „acel caz «Iaso Paranghelia», cu bani zvîrliți în mijlocul sălii de dans” (Flacăra, 8 februarie 1979). 

Între timp, cuvîntul este tot mai bine fixat în limbă. A fost introdus, cu eticheta „familiar”, în ediția a doua a Dicționarului ortoepic, ortografic și morfologic (DOOM) din 2005 și a intrat în DEX, începînd din ediția din 2009, cu explicația „chef, distracție”. Are numeroase atestări în presă și în texte literare, inclusiv în traduceri care utilizează registrul colocvial. Altminteri, sensul său nu s-a schimbat și nu s-a pierdut nici ambivalența conotațiilor: termenul e apreciativ pentru unii vorbitori, depreciativ pentru mulți, care îl asociază cu un anumit tip de petreceri populare excesive și rudimentare. În perioada pandemiei, cuvîntul a apărut frecvent în presă, pentru a sublinia în stil senzaționalist contrastul cu cerințele de izolare – „În plină epidemie de coronavirus, mai mulți tineri au încins o paranghelie în mijlocul străzii, cu manele, dans și băutură” (observatornews.ro, 2020) – , inclusiv prin recursul la o rimă facilă: „Pandemia nu opreşte paranghelia”(mediafax.ro, 2020); „mega-paranghelie în plină pandemie” (cancan.ro, 2020) etc.

Condițiile de apariție a cuvîntului paranghelie, intrat de puțină vreme în uzul curent, dar care a cunoscut o răspîndire rapidă, par să se lămurească treptat Cultura populară subterană din perioada comunistă – incluzînd petreceri, jocuri, glume etc. – nu a lăsat suficiente urme scrise, astfel că pentru explicarea unor schimbări lingvistice relativ recente este nevoie de un efort colectiv de reconstrucție, de apelul la memoria colectivă și de speranța unor indicii furnizate de digitalizarea presei.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).