Pacea de o mie de ani
Liderii din mai toate ţările din Europa Centrală şi de Est, dar şi popoarele din zonă, văd în prezenţa în NATO o garanţie a stabilităţii şi astfel se explică eforturile diplomatice ale unor ţări limitrofe cu actualele graniţe ale Alianţei de a-şi face loc înăuntru; ideea unei Alianţe militare extinse pare însă a trezi temerile unor perspective tulburi atît printre pietoni, cît şi comandanţilor de tancuri, ca să nu-i mai pomenim pe comandanţii comandanţilor. La Bucureşti, ar trebui luată, în primul rînd, o decizie în legătură cu luptele concrete care se dau în Afganistan pentru înlăturarea talibanilor, luptători pentru un stat islamic şi pentru consolidarea regimului lui Hamid Kharzai. O mişcare neaşteptată vine dinspre Rusia care, se ştie, priveşte cu maximă suspiciune summit-ul de la Bucureşti: purtătorul de cuvînt al Kremlinului a anunţat că se analizează posibilitatea tranzitului încărcăturilor ne-militare cu destinaţia Afganistan prin teritoriul său. Ar fi un gest de bunăvoinţă să scoată din impas negocierile în legătură cu Ucraina şi Georgia, ţări ai căror conducători au cerut să fie primite în NATO, în timp ce Rusia consideră că ar fi încă un gest ostil, adăugat celui al instalării elementelor scutului anti-rachetă în Polonia şi în Republica Cehă. Presa rusă, în căutarea unor argumente raţionale care să-i susţină instinctele, foloseşte din plin disensiunile europene cu privire la viitorul NATO. Sînt aproape 60 de ani de cînd - uneori în momente foarte dramatice - Statele Unite au garantat prin prezenţa lor militară securitatea europeană. În toţi aceşti ani, bugetele militare moderate ale europenilor au permis evoluţiile economice şi politice, care acum par naturale, rod al muncii şi inteligenţei popoarelor de pe bătrînul continent. Odată cu descompunerea URSS şi dispariţia de facto a reţelei de partide comuniste, pare că ameninţarea de pe continent a dispărut. Într-un sondaj realizat în şase ţări europene, o majoritate crede că NATO este, în general, o organizaţie necesară, dar planul anti-rachetă este considerat inutil de 71% dintre germani, 61% dintre spanioli şi 58% dintre francezi. Ca o curiozitate, 10% dintre respondenţi consideră că Statele Unite sînt cea mai mare ameninţare militară, dar în nici una dintre ţări pericolul războiului nu apare pe primul loc în lista preocupărilor. Ceea ce se întîmplă în Irak, Pakistan sau Afganistan reprezintă subiecte de îngrijorare, dar după economie, ecologie, sănătate şi climat. Europenii din Occident cred în pacea de 1000 de ani; şi ceilalţi, mai spre Est, ar vrea să creadă în acelaşi lucru: pentru unii pacea va putea fi asigurată prin alianţa cu Rusia, putere militară şi economică în plină expansiune, alţii cred că alături de NATO, de Uniunea Europeană îşi vor putea realiza avantajele dobîndite odată cu suveranitatea şi independenţa. Ziarul rusesc Izvestia arată, într-un lung articol, că 70% din populaţia Ucrainei se împotriveşte intrării în NATO. Ar trebui să fie un argument suficient. Dar autorul, Andrei Vnukov, cheamă în ajutor istoria: de cîte ori în trecut lideri ucraineni au declarat independenţa ţării, ei s-au aliat cu duşmanii Rusiei, iar în timpul celui de-al doilea război mondial partizanii independenţei au luptat alături de trupele naziste. Sînt evocate şi fărădelegile soldaţilor ucraineni în Polonia. Înlocuitorul contemporan al lui Hitler (de după pactul Ribbentrop-Molotov) e NATO. Diplomaţii din Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Luxemburg şi Olanda susţin, în principiu, cererile Ucrainei şi Georgiei, dar, practic, ei cred că discuţia serioasă ar trebui amînată, evocînd opoziţia internă din Ucraina, situaţia regiunilor secesioniste (Abhazia şi Osetia de Sud ) din Georgia. Ei mai spun că ar trebui aşteptat pînă cînd noul preşedinte al Rusiei, Medvedev, îşi va formula propriile opţiuni. Toate acestea se petrec în interiorul "păcii de o mie de ani" promise de Chamberlain în 1938, după ce a semnat înţelegerea cu Hitler cu privire la regiunea sudetă.
