Oraşul pe scuter

E mult mai plin de fum. Basculantele îl trimit în trîmbe, ca balenele. Maşinile sportive aruncă aşa, cîte un panas care se risipeşte imediat în curentul de aer al demarajului. Cu timpul, înveţi să deosebeşti după miros dieselul fin de BMW, de pîrîitoarea vreunui Volkswagen de dinainte de Revoluţie. Şi mai repede înveţi zgomotul maşinilor care vin din spate: dacă fîşîie e bine: şoferul de limuzină are îndeobşte mai mult respect pentru scuteriştii fără apărare decît cel de camion. Claxoane sînt puţine: sutele de motociclete vîndute anul ăsta au făcut ca două roţi pe carosabil să nu mai provoace aceeaşi reacţie ca patru picioare. Altfel spus, lumea nu ne mai claxonează ca pe vaci. Şi nici noi nu ne mai dăm la o parte, ca să fie clar! Totuşi, comunitatea scuteriştilor rămîne conştientă de rolul ei subaltern, pe alocuri chiar mizer, în societatea asflatică. De la mopedul de pe care curg piesele şi pînă la Peugeot-ul scump, cu pornire electrică şi cu abţibilduri de formula 1, sîntem o apă şi-un pămînt de flori. N-am avut bani de maşină. Şi nici de-o motocicletă ca lumea. În plus, n-am avut nici demnitatea să ne luăm bicicletă, care ar fi fost o declaraţie mai sinceră în privinţa statutului nostru social. Avem un motor sub fund, însă e mic. Şi trebuie să ne descurcăm cu el, cu înţelepciunea aceea a zicalei care zice că nu contează dimensiunea, ci felul în care iei curbele. Cu scuterul nu poţi demara pe o singură roată, cu nerv. N-are putere şi nici nu e făcut pentru aşa ceva: te-ai lovi de aripa din spate. Dacă iei o fată cu tine, viteza maximă se duce naibii, odată cu speranţele tale că o vei mai vedea vreodată. Scuterul cel mai mic (din punct de vedere al capacităţii motorului), pe nume moped, nici nu se conduce cu carnet special - trebuie doar să ai 16 ani. Ce vreţi mai mare dramă, ca nici actele să nu te deosebească de biciclist? Şi totuşi, pe noi şi pe biciclişti ne mai uneşte ceva: spaima de moarte. Spaima că în următoarea secundă cineva va veni din spate, (lateral, faţă etc.) şi ne va face una cu pămîntul, după care va declara senin că nu ne-a văzut. Sîntem cu adevărat mici oricît de graşi am fi şi oricîte stopuri am pune. E simplu: preţul maşinăriei e cel care dă dimensiunile pe şosea. Frica asta de ăia mai mari şi mai scumpi ne ţine cu ochii în patru, însă tot ea ne face mîndri. Cine, în afară de noi, înfruntă atîtea pericole doar ca să ajungă de la Romană la Piaţa Charles de Gaulle (după 1 kilometru pe piatră cubică!!!)? Cine, ăia cu role? În nici un caz! Spre deosebire de motociclişti, nu ne cunoaştem şi nici nu ne cumpărăm geci de piele cu franjuri: viteza de 45 de kilometri pe oră oricum nu i-ar mişca din loc! Însă claxonăm cîteodată cînd ne întîlnim, pentru că ştim prin ce trece celălalt. Şi doar lipsa unui sistem de comunicaţii ne desparte de solidaritatea taximetriştilor, care sar în ajutorul unuia de-al lor în pericol. Chiar şi aşa, cînd mai cade cîte un scuterist, altul se opreşte să-l ajute. C-aşa-i pe două roţi, de diametru mic, fireşte! Cele mai multe scutere sînt conduse prin Bucureşti de adolescenţi aflaţi la prima slujbă: aceea de curier. Nu e muncă de plăcere, asta ştiu sigur: ploaia ajutată de vînt trece prin orice, iar condusul cu mănuşi e oarecum exclus, pentru că frînele şi acceleraţia sînt cu mult mai greu de ajustat. În plus, bucuria cea mare, de a nu sta la nici o coadă la stop, e prea mică în raport cu greutatea de a te strecura printre coloanele de şoferi care încă n-au învăţat să respecte sărăcia şi nevoile şi neamul. Şi curierul, by the way, care pune un umăr şi-o roată pentru ca domnul din Q7 să ajungă la destinaţie cu contractul semnat şi-un aer superior în care noi, scuteriştii, ştim bine să vedem primii lipsa de recunoştinţă pentru cei mici. Dar cel mai trist lucru cînd ai scuter este că nu-l prea poţi tuna. Nu există spoilere, jenţi de inox sau tobe de aliaj de navă spaţială. E şi asta un fel de a ţi se arăta pînă unde se întinde plapuma. Pînă aici, bre! Tu, băă, ăla cu scuterul, ce te uiţi aşa?!