Opțiunea Benedict – versiunea românească

Anul trecut, în America, s-a bucurat de un semnificativ succes o carte intitulată Opțiunea Benedict: o strategie pentru creștini într-o națiune post-creștină. Autorul ei, Rod Dreher, 51 de ani, un cunoscut (peste Ocean) jurnalist și scriitor, s-a născut într-o familie de metodiști din Louisiana, a devenit catolic la 26 de ani și, în 2006, dezamăgit de modul în care Biserica Catolică a reacționat la scandalul abuzurilor sexuale din țara sa, a devenit ortodox. Cum spune și titlul cărții, Dreher se întreabă: cum poate trăi un creștin, care vrea să-și ducă viața pe mai departe conform credinței sale, într-o lume post-creștină? Impresia că lumea vine peste tine și îți calcă în picioare valorile, te împinge în situații imposibile, de compromis, și, în cele din urmă, te învinge îngenunchindu-te „sub vremi“, nu e nouă pentru creștini. De-aia a și apărut monahismul – fuga de lume. De-aia s-a și gîndit Dreher dacă nu cumva putem ghici un răspuns la întrebarea sa privind spre Sf. Benedict de Nursia, socotit a fi fondatorul monahismului occidental.

La jumătatea mileniului întîi, tînărul Benedict, provenit dintr-o familie de creștini provinciali înstăriți, a fost trimis, la 20 de ani, de părinții săi la studii, la Roma, unde a găsit un oraș decăzut, depravat, murdar, înnămolit într-o gregaritate pestriță și stridentă. A refuzat să trăiască acolo. S-a retras în singurătate să ducă o viață de călugăr. În timp, și alți creștini dornici de viață curată și exasperați de lume i s-au alăturat. E drept, și în singurătate l-au urmărit relele lumii (călugării unei mănăstiri au încercat să-l otrăvească după ce tot ei îl chemaseră să le fie stareț – tipic omenesc, nu-i așa? – apoi, un alt călugăr, invidios, a încercat să-i compromită comunitatea ten-tînd-o cu prostituate și răspîndind vorbe rele despre Sfînt etc.). Însă nu atît viața Sfîntului îl face pe Dreher să creadă că el poate inspira o soluție pentru creștinii de astăzi, cît regulile de organizare a comunității creștine pe care Sfîntul le a lăsat. Tocmai spiritul acelor reguli, care sintetizează cu rigoare disciplina, bunul-simț, solidaritatea și concentrarea pe ceea ce e cu adevărat necesar unui creștin, i se par autorului nostru fondatoare pentru orice comunitate de creștini și astăzi. Ideea lui Dreher este că, dacă te simți agresat în convingerile tale creștine de lumea în care trăiești, nu e musai să pleci la mănăstire – în spirit benedictin, creștinii pot constitui comunități în mijlocul lumii. Salvarea de infernul celorlalți stă tot în ceilalți – dar în alții, în cei asemenea ție. Nimeni nu se poate feri de lume singur. Asta este, de altfel, cea mai perversă consecință a Căderii. Dreher ajunge să se gîndească la Sf. Benedict dus de un gînd al unuia dintre cei mai respectați filozofi conservatori ai vremii noastre, Alasdair MacIntyre: „De astă dată, însă, barbarii nu sînt adunați la frontiere, ei ne conduc deja de o bucată de vreme. Parte din nenorocirea noastră este că nu sîntem conștienți de asta. Nu-l așteptăm de Godot, ci pe un alt – și, probabil, foarte diferit – Sfînt Benedict.“

După am citit cartea lui Dreher, m-am simțit tentat să scriu o replică românească la ea. Dacă americanul constată cît de greu e să trăiești ca un creștin într-o societatea post-creștină acolo, în America, eu, românul, aș vrea să scriu o carte despre cît e de greu să trăiești ca un creștin într-o lume care se pretinde integral creștină aici, în România. Ceea ce m-a frapat citind cartea lui Dreher este că lumea lui post-creștină seamănă șocant de mult cu lumea pretins stabil creștină în care trăiesc eu – pare că bate peste tot același duh. E la fel de greu să fii creștin acolo ca și aici.

În România, ratarea referendumului de la începutul lui octombrie a uimit pe foarte mulți. Nu neapărat pe mine. Scrisesem în această revistă, încă din vară, că mi se pare improbabil ca referendumul să întrunească cvorumul. Nu fac sondaje și nici nu sînt vreun „PR guru“. Pur și simplu, cred că știu unele lucruri (nu multe, dar suficiente!) despre ce e în mintea și în sufletul compatrioților mei. Și, mai ales, știu că multe dintre convingerile zilei sînt simple iluzii. De pildă, știu de multă vreme că Biserica nu este un vector electoral puternic, așa cum credeau (mai cred?) laolaltă politicienii și analiștii. Și asta e spre binele Bisericii, care este alcătuită din credincioși liberi și nu din trupeți aserviți. Știam și că statisticile (80% ortodocși, 60% au încredere în Biserică etc.) nu spun nimic despre sufletele oamenilor. Și nici despre credințele lor. În treacăt fie spus, cred că procentul mare de încredere în Biserică trebuie înțeles mai degrabă ca o masivă încredere în Iisus Christos, în lucrarea lui Dumnezeu și nu neapărat în instituția bisericească. Iar modul în care și-l reprezintă pe Mîntuitor fiecare omuleț din această masă, în care mă regăsesc și eu, diferă mult de la unul la altul, iar mai toate aceste reprezentări se află la distanțe enorme de învățătura teologică ortodoxă. Și, repet, nu trebuie să fii doctor în cine știe ce științe ca să fi văzut asta, de vreme ce eu, nepriceput, văd. Ca unul care a anticipat de mult ce se va întîmpla, vă spun și că invalidarea referendumului nu are legătură deloc cu această campanie isterică de boicot și că, fără ea, rezultatul ar fi fost același: tot invalidare. Ar fi diferit, poate, procentele. Dar nu cu mult.

Ce mă întristează în plus față de confirmarea pronosticului meu este acest spectacol în care fanaticii ambelor părți se dau în stambă zilele acestea: unii dănțuiesc extatic („Ura! Poporul român e tolerant, antipesedist și ascultă de Facebook – deci s-a dat pe brazdă!“) și alții se dau de ceasul morții („Sîntem pierduți, strîngeți rîndurile că ne ucid Soros-marxiștii, excomunicați tot ce suspectați și închideți porțile!“). Că barbarii ne conduc, e adevărat. Ei ne conduc nu doar administrativ, din birouri guvernamentale, ci și mental, din televizor și Facebook. Barbari nu sînt doar politicienii, ci și cei care îi tot comentează, de bine sau de rău, făcînd din ei unica preocupare în viață. Și nu sînt atît de sigur că nu ne dăm seama că ne conduc barbarii. Am impresia, totuși, că știm bine calitatea celor din fruntea cetății, ca și a celor după gura cărora ne luăm. Nu ne deranjează prea mult. Și dacă „ăștia“ nu ne plac, nu e din cauză că sînt barbari, ci din cauză că nu comit barbariile pe care le așteptăm noi și comit barbariile pe care le așteaptă alții. Dacă ar fi fost barbari de-ai noștri, ne-ar fi plăcut.

Unde ești, noule Benedict?