ONU - sfîrşitul începutului
că doar nu începutul sfîrşitului... Pe 16 septembrie, birocraţia ONU a bifat o realizare. Măreaţă. Nu vă gîndiţi că a reuşit să oprească vreun genocid, că a intervenit decisiv şi rapid potolind vreun conflict militar sau că a reuşit să pună la index vreun nebun ajuns dictator într-un colţ al lumii. Nici pomeneală. Pe 16 septembrie, Adunarea Generală ONU, cuprinzînd cea mai largă adunare de şefi de state şi guverne din istorie (mai exact 154 din 149 de ţări, pentru că unele state au fost reprezentate şi de şefii de stat şi de şefii de Guvern) a adoptat un document. Ura! Documentul se cheamă 2005 World Summit Outcome (WSO), are cam 40 de pagini şi mai toţi liderii ONU nu contenesc să spună cîtă muncă diplomatică, cît efort de negociere au fost necesare pentru ca documentul să fie adoptat. Aş fi fost pe de-a-ntregul ironic în privinţa acestui Outcome dacă nu aş fi notat că au existat şi nemulţumiţi şi, mai ales, dacă nu aş fi văzut cine anume sînt nemulţumiţii: Cuba, Belarus, Venezuela. Dacă documentul îi irită şi pe Chavez şi pe Castro şi pe Lukaşenko, atunci înseamnă că e un document care merită luat în serios. În esenţă, documentul acesta, căruia secretarul general ONU nu mai conteneşte să-i găsească anverguri de toate felurile, atacă unele teme mari ale relaţiilor internaţionale contemporane: dezvoltarea, terorismul, instaurarea şi menţinerea păcii, drepturile fundamentale ale omului, mediul, sănătatea, reforma ONU. Se vede limpede, de această dată, dorinţa de a livra un document mai aplicat, mai clar, mai adecvat. Dar, aşa cum ONU ne-a obişnuit încă din vremea războiului rece, nu se vede decît dorinţa. Ce folos să ai un consens pe ideea condamnării terorismului, dacă nu am căzut cu toţii de acord asupra fenomenului. Pentru noi, Al Qaeda e terorism în stare pură, dar pentru mulţi alţii, teroriştii sînt armata americană şi armata israeliană. Ştiu şi cîţiva intelectuali din lumea atlantică gata să explice că al-Zarqawi e mai degrabă un luptător pentru eliberare şi sînt mii de europeni şi americani care relativizează pînă la a spune că, în fond, eroul şi teroristul sînt etichete pentru acelaşi lucru, important e doar cine scrie istoria. E lesne să-ţi dai seama că toţi liderii lumii au înfierat terorismul la unison, dar au avut, fiecare, cu totul altceva în cap. Nici măcar promisiunea că într-un an se va redacta o Convenţie internaţională împotriva terorismului (adică, eroismului?) nu mă face să fiu optimist. Dacă ar face cineva, vreodată, lista promisiunilor nerealizate din documentele oficiale ONU, ar avea alcătuirea completă a sute de lumi utopice şi ar sesiza că organizaţia pe care mulţi idealişti de stînga o văd ca pe un adevărat guvern mondial, a lucrat în cea mai mare parte a timpului ca o fabrică de aburi. Tot la capitolul promisiuni, pe care însă cred că ONU le va respecta, sînt înfiinţarea unei Comisii pentru Construirea Păcii, pentru ajutarea ţărilor care trec de la război la pace şi înfiinţarea Cosiliului ONU pentru Drepturile Omului, în locul recent desfiinţatei Comisii pentru Drepturile Omului - comisie care de mulţi ani căzuse pe mîna unor ţări cu dosar sinistru în privinţa drepturilor omului, precum Libia sau Cuba, şi care, dintr-un elegant palat genevez, înjura vîrtos capitalismul. Cînd Koffi Annan a mers la Geneva, la începutul anului, special pentru a desfiinţa această Comisie a ruşinii, am scris laudativ, aşa că nu mai insist acum. În fine, tot la capitolul promisiuni, din nou - pentru a cîta oară? - statele se angajează să adopte măsuri necesare pentru atingerea obiectivelor din Millenium Development Goals, de data asta pînă în 2015, şi că vor cheltui 50 de miliarde de dolari în fiecare an, pînă în 2010, pentru combaterea sărăciei. Dar acest WSO, din care am spicuit aleatoriu, are - cred - şi/mai ales o altă miză, chiar mai mare decît suma punctelor cuprinse în el. De fapt, ONU încearcă să se creeze din nou, după un şir de evenimente care au adus în faţa lumii informate o organizaţie debilă, inutilă şi coruptă. Dintr-o organizaţie deschisă tuturor, ONU a devenit o organizaţie a oricui, un fel de for public unde, pentru simplul fapt că eşti, poţi veni să spui ce vrei. Cu acest WSO, ONU pare că începe să facă alegeri, să vehiculeze criterii, să aibă opţiuni. Adică, învie. ONU este de fapt o piaţă a valorilor. La ONU, unii vin cu valorile lor de acasă sperînd că alţii duc valorile, pe care le găsesc la ONU, acasă la ei şi astfel lumea se poate reconstrui într-un fel mai liberal, mai tolerant, mai democratic. Prestigiul ONU se poate salva numai printr-o masivă infuzie de idealism adevărat, adică de acţiune rapidă şi nu de contemplare palidă, de îndrăzneală şi nu de precauţii, de credinţe şi nu de nesfîrşite deliberări. Cît despre birocraţia ONU, nimeni nu trebuie să-şi facă probleme. Ca orice birocraţie ea va supravieţui, orice s-ar întîmpla - ONU de s-ar desfiinţa, birocraţia ONU ar trăi în continuare. Din ceea ce e acum, ONU trebuie să reţină doar însuşirea de a pune laolaltă oameni care, altfel, poate că nu s-ar cunoaşte niciodată. Mi-a plăcut mult că şedinţa Adunării care a adoptat documentul a fost coprezidată de Suedia şi Togo. Să ne gîndim ce înseamnă ONU pentru nord-europeni şi pentru africani şi să admitem că, pînă acum, ei au fost cei mai buni slujitori ai cauzei acestei organizaţii. ONU trebuie să fie pe mai departe locul în care Togo coprezidează ceva alături de Suedia.
