Onoarea reperată a sistemului prezidenţial
Discuţiile despre modificarea Constituţiei se amplifică. În centrul lor: forma de guvernămînt. Am depăşit, din cîte se vede, stadiul Efimiţei, consoarta lui Leonida, care avea nevoie de lămuriri suplimentare de la luminatul ei soţ pentru a pricepe de ce republica e preferabilă tiraniei. Sîntem, ca naţiune, de partea republicii, desigur. Aşadar, ne găsim pe un palier superior al dezbaterii: ce fel de republică vrem? Vrem o republică parlamentară, semiprezidenţială (aici, cu multe nuanţe, căci regimurile puse de experţi în această categorie nu sînt două la fel) sau prezidenţială? Nu există consens, fireşte. Nici măcar nu se întrezăreşte. Şi totuşi, debateurii dîmboviţeni au ceva în comun: nimănui nu-i place regimul zis "prezidenţial". Nici măcar preşedintelui Băsescu, de la care tabăra ultra-minoritară a susţinătorilor prezidenţialismului mai aştepta un sprijin. Iaca, n-a venit nici acela. Îmi asum eu - alături de cîţiva prieteni de idei precum Cătălin Avramescu sau Ion Stanomir - sarcina de a "repera" onoarea sistemului prezidenţial. Dar, înainte de orice, să spun limpede ce înseamnă pentru mine un regim prezidenţial. Modelul cel mai cunoscut este forma de guvernămînt a Statelor Unite ale Americii. Mai concret spus: oamenii aleg prin vot universal şi direct corpurile legiuitoare (Parlamentul) şi pe şeful puterii executive. Puterea executivă nu mai e bicefală, adică nu mai este partajată între şeful statului şi şeful guvernului, ci aparţine unei singure instituţii (numită "preşedinte" sau "prim-ministru" sau "preşedinte al consiliului de miniştri" etc.), care cumulează atributele şefului de stat şi şefului guvernului, şi este anume ales de popor pentru aceasta. Separaţia puterilor este atent urmărită în regimul prezidenţial, cu menţiunea foarte importantă că nici una dintre puteri nu este superioară celeilalte. Mai mult, Constituţia va trebui să stabilească mecanisme clare prin care cele trei puteri se controlează reciproc. Astfel, şeful puterii executive poate avea drept de veto pe actele legiuitorului sau îl poate dizolva. Parlamentul îl poate suspenda pe şeful executivului, poate ancheta serios orice aspect al activităţii executivului, îi dă legile după care guvernează şi bugetul pe care îl execută. În fine, şi puterea executivă şi cea legiuitoare se află sub un serios control al puterii judecătoreşti. Care, la rîndul ei, este condusă de oameni aleşi prin votul poporului anume pentru acest lucru şi care funcţionează după regulile stabilite de legiuitor. Punctul de diferenţă faţă de alte sisteme este acela că cele două funcţii, cea de şef al statului şi cea de şef al guvernului, se exercită de aceeaşi persoană care este aleasă direct de cetăţeni. Acesta este singurul sistem în care se poate vorbi cu adevărat despre responsabilitate deplină în exercitarea funcţiei executive. Omul dorit de popor are toată puterea executivă şi are, prin urmare, prima responsabilitate a guvernării. Motivele care se invocă împotriva acestui sistem sînt, pe cît de viguros-apodictic afirmate, pe atît de fragile. Primul este că un asemenea regim nu există nicăieri în Europa, cu excepţia Ciprului, iar acolo alegerile prezidenţiale au fost cîştigate de un comunist. Faptul că el există în Statele Unite nu e socotit un argument în favoarea prezidenţialismului pentru că America a fost pînă recent condusă de Bush şi pentru că nimic din ceea ce e în America nu ni se potriveşte nouă. Un amic bun îmi spune că acelaşi argument poate fi folosit şi în raport cu Europa. Nu trebuie să căutăm în Europa reţete bune de guvernare pentru simplul motiv că nu semănăm deloc cu ea. Un demers intelectual care să ia toate diferenţele dintre noi şi lumea americană şi să le mute în relaţia dintre noi şi lumea europeană este uşor de făcut şi cel puţin la fel de convingător. Cam ceea ce ne diferenţiază faţă de America ne diferenţiază şi faţă de Europa Occidentală. În general, eu privesc cu reticenţă argumentele venite din observarea comparată a sistemelor politice. Polimorfismul nesfîrşit al democraţiei în lume nu trebuie să fie deloc un izvor de căutare a modelului. Pentru că modelul cel mai bun pentru guvernarea cea mai bună cu putinţă a României nu există nicăieri. Al doilea argument ar fi că forma de guvernămînt "prezidenţială" duce la dictatură. O spun limpede, nimeni nu a demonstrat vreodată aşa ceva. Oricine vizitează, fie şi superficial, fenomenologia tiraniilor în istorie vede că acest gen de rău politic apare din orice fel de regim. Tirania nu presupune deloc ingrediente sine qua non în dozaje fixe. Tiraniile apar şi la săraci şi la bogaţi, şi la atei şi la bigoţi, şi în democraţii, rupîndu-le şira spinării, şi în lumile non-democratice, şi după guvernări colosale şi după guvernări mediocre etc. Să spui că un regim democratic prezidenţial favorizează dictatura este o prostie la fel de mare ca aceea care ar spune, de pildă, că blonzii sînt mai predispuşi la cancer decît roşcovanii. În fine, tot acest delir anti-prezidenţialist se bazează pe un mare, imens neadevăr. Conform acestuia, în regimul prezidenţial, Parlamentul e slab şi figura preşedintelui se impune asupra tuturor autorităţilor. Se spune că, în regimul prezidenţial, totul este decis de un singur om. Nimic mai fals! În regimul prezidenţial, Parlamentul are o putere extraordinară pentru că puterea extraordinară a preşedintelui nu poate fi echilibrată altfel. Un regim prezidenţial fără un Parlament puternic este de neconceput în cadrul democraţiei.
