Oldies but goldies

„Mircea Cărtărescu, în cîteva fraze, a spus, așadar, niște adevăruri tranșante și care trebuie rostite de o voce cu autoritatea lui. Totuși, există și unele nuanțări pe care le-ar comporta opinia domniei sale?”

Principala problemă ridicată de el este a absenței literaturii contemporane din programele școlare și din manuale. „Autorii vii de azi nu li se prezintă, de parcă nici n-ar exista”, afirmă scriitorul. Ei bine, aș începe dezbaterea cu privire la această idee de la nivelul gimnazial. Unde, pînă la urmă, se construiesc primele reprezentări mai consistente despre literatură.       Programa școlară, actualizată în urmă cu vreo cinci ani, nu menționează nume de autori și bine face. Viziunea acesteia este în acord cu o paradigmă curriculară a dezvoltării personale, cum am mai explicat și în alte rînduri. Desigur, sînt vizate conținuturi care să permită un act al lecturii cu minime instrumente de receptare, adică sînt prezente concepte de specialitate care sprijină comprehensiunea și interpretarea. Dar este favorizată, prin absența unor autori impuși, libertatea autorilor de manuale și a profesorilor de a alege autorii și textele după bunul plac, doar să se încadreze tematic, întrucît programa are acest principiu al abordării tematice. Enumerînd din memorie, doar referindu-mă la manualele care îmi sînt familiare, acestea au texte de autori contemporani ca Ioana Pârvulescu, Ana Blandiana, Doina Ruști, Veronica D. Niculescu, Adina Popescu, Mircea Cărtărescu, Florin Bican, Matei Vișniec, Dan Coman, Alex Moldovan, Simona Popescu. Nu știu cum pare, dar eu nu simt că literatura contemporană este văduvită, ba din contra. Nu mai spun că o bună parte dintre aceste texte sînt scrise de autorii lor special pentru aceste manuale.

Mergînd mai departe, spre liceu, desigur, lucrurile capătă o altă culoare. Modul în care este concepută programa este și cel care dictează, în mare parte, construcția manualelor și alegerile textelor studiate. În clasa a IX-a, unde abordarea este mai puțin încorsetată de principii diacronice sau structuraliste, existînd tot un principiu tematic la baza ei, găsim, de asemenea, nume de autori contemporani în manualele școlare. De la Simona Popescu la Emil Brumaru, de la Mircea Dinescu la Mircea Cărtărescu, autorii contemporani nu lipsesc. Odată cu clasa a X-a, care era considerată ultima din ciclul obligatoriu de studiu, programa propunea (și propune încă, nefiind actualizată) studiul textelor literare într-o viziune evolutivă: lectura prozei narative (proza scurtă – un basm cult și o nuvelă; romanul – trei texte reprezentative pentru evoluția speciei), respectiv lectura poeziei (șase texte care să ilustreze evoluția acesteia) și cu obligativitatea ca cel puțin jumătate dintre textele studiate să aparțină autorilor canonici. Clasele a XI-a și a XII-a, care nu sînt considerate a aparține învățămîntului obligatoriu, propun o abordare diacronică, tot cu obligativitate de studiere a unor autori canonici (o ușoară libertate intervenind spre finalul clasei a XII-a, unde se pot aborda și autori aparținînd generațiilor de după 1980). Dacă mai rămîne timp. Și nu prea rămîne. În fapt, este adevărat, din clasa a X-a încolo, studiul devine centrat mai ales pe pregătirea eficientă pentru bacalaureat. 

Acum, legat de absența din canon a unor autori contemporani, aș spune că ar fi destul de riscantă îndrăzneala de a-i introduce. Poate cu excepția lui Cărtărescu însuși, care ar fi greu de contestat, orice alt nume ar putea stîrni controverse: de ce X și nu Y? În plus, dacă ne amintim, ca să luăm și un reper istoric, dintre autorii pe care Maiorescu îi considera de prim rang, au rezistat probei timpului doar Eminescu și Alecsandri. Este nevoie de o validare a timpului pentru ca un autor să devină canonic.

Mircea Cărtărescu afirmă că „literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie”. Ce aș observa eu aici este că orice se pregătește pentru un examen devine moarte a pasiunii. Chiar dacă poate îți place materia respectivă, ideea de obligativitate și de examen omoară pasionalitatea abordării. Și aș mai îndrăzni să spun că renunțarea la canonicii clasici, la cei care fac parte din patrimoniul cultural, nu este de găsit în nici un alt sistem educațional din lume, după știința mea. Oldies but goldies.

Este adevărat, există sisteme educaționale care propun la examenul de bacalaureat și cîte un text contemporan, însă abordat prin raportare la un clasic din patrimoniu, din canon. Și, aici, ajung, de fapt, la acel „cum” din remarca lui Mircea Cărtărescu. Și cred că aici este cheia sau una dintre chei. Cum facem ca literatura să nu fie, pentru elevi, doar o materie pentru bacalaureat. Pe de o parte, spuneam în articolul precedent, că și canonicii pot fi predați astfel încît să intre în orizontul de interese, de preocupări și de viață al elevilor de azi. Pe de altă parte – și Mircea Cărtărescu însuși o afirmă –, există mulți profesori care de la acești canonici se îndreaptă spre literatura contemporană, alături de elevii lor. Că vorbim despre Alecart sau despre nenumăratele cluburi de lectură (despre care amintește și Cărtărescu) sau că vorbim doar despre practica de zi cu zi a multor profesori, care merg dinspre contemporani spre clasici sau dinspre clasici spre contemporani, acest lucru se întîmplă. Poate nu este un fenomen de masă, dar nici nu este unul absent. Ne-am străduit, cei care am avut ocazia, să ducem și la nivelul olimpiadelor școlare această practică, acolo unde de cel puțin zece ani propunem autori contemporani în paralel cu autori clasici. 

Ca să închei, revin spre afirmația din articolul precedent: Mircea Cărtărescu are perfectă dreptate, literatura contemporană este văduvită în studiul din ciclurile preuniversitare (eh, ar fi de discutat cît este ea de prezentă și în cel universitar!...). Și, de asemenea, chiar și cea clasică devine, într-o anumită măsură, instrument de tîmpire. Dar există și o contrabalansare a acestui adevăr. Există și deschideri, atît la nivelul programelor școlare și al manualelor, cît și la cel al resursei umane, adică profesorii pasionați ei înșiși de literatură și care o aduc în fața elevilor în forma ei vie, care palpită.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.