OK, naționalizăm Petrom! Îl luăm de la austrieci și îl mutăm la Ciolacu sau Ciucă

Ce val „minunat” de naționalism s-a creat după respingerea intrării României în Spațiul Schengen! Parcă toate frustrările, legendele și revanșele au ieșit la suprafață. Țapul ispășitor: Austria și afacerile austriece din România.

Așadar, iată faptele: un politician populist, împreună cu suporterii lui, a blocat o stație Petrom și își propune să repete acțiunea; o altă politiciană, care în urmă cu cîteva luni era primită la ambasada Federației Ruse, se isterizează pe tema investițiilor străine în România; mai mulți antreprenori, mai mari sau mai mici, și-au declarat intenția de a rupe legăturile cu firmele austriece, fie că este vorba de bănci sau de compania de distribuție a produselor petroliere; pe rețelele sociale,nivelul de vehemență și ură a crescut și mai mult, în sensul că îndemnul la boicot este prezent peste tot; au reapărut acuzațiile legate de privatizarea frauduloasă a băncilor și zăcămintelor de țiței și ideea extrem de populistă că firmele străine au scos bani din țară fără să plătească taxe și impozite; se propune o opoziție a României, prin vot, la toate deciziile europene pentru a ne arăta supărarea față de blocajul Austriei; se reiau, de asemenea, temele privind încălcarea contractului de privatizare de către Petrom și, în fine, ca o încununare a tuturor ideilor de a pedepsi Austria, s-a creat o petiție online în care se cere naționalizarea companiei Petrom.

Sînt multe confuzii economice în cererile de pedepsire a Guvernului austriac care a îndrăznit să se opună prin veto intrării României în Schengen. Astfel, se amestecă situația de astăzi cu cea de la momentul privatizării. Atunci, fosta Banca Agricolă, cumpărată de Raiffeisen în anul 2001, era în pragul falimentului din cauza creditelor neperfomante acordate cu multă larghețe în primii ani de după 1990. BCR, preluată de grupul Erste în anul 2005, avea, extrabilanțier, o parte din creditele putrede de la Bancorex, iar Petrom era, înainte de privatizare, „căpușată” prin diverse canale.

Ideea, reluată în spațiul public pînă la obsesie, este că România „a dat” companiilor austriece băncile, petrolul și pădurile. Este fals. Băncile au fost cumpărate (Erste a plătit chiar 2,2 miliarde de euro pentru BCR), iar zăcămintele de țiței și gaze nu sînt vîndute, aparțin în continuare statului român și sînt doar exploatate de compania OMV Petrom, care plătește o redevență statului român. Lemnul este utilizat de companiile austriece la fel cum se întîmplă și cu firmele turcești sau românești.

Cu această ocazie, s-au dezgropat și vechile teme referitoare la contractul de privatizare a Petrom, respectiv, dacă redevențele au fost prea mici, dacă investițiile au fost realizate și dacă au fost îndeplinite condițiile de mediu. La toate aceste afirmații din spațiul public, instituțiile statului român ar putea oferi un răspuns fără echivoc, dar de ani de zile, din diverse motive, nimeni nu a avut determinarea, profesionalismul sau transparența de a clarifica situația post-privatizare.

Dacă ar fi să luăm în serios ideea naționalizării Petrom ar trebui să avem în vedere costurile și oportunitățile procesului. Costurile sînt evidente. O naționalizare de tip comunist este imposibilă. Dacă „vrem Petromul înapoi”, atunci statul ar trebui să plătească. Acum, OMV deține un pachet de acțiuni de 51%, care, conform prețului de Bursă, înseamnă aproximativ 15 miliarde de lei, adică trei miliarde de euro. Acesta poate fi doar un preț de plecare, în sensul că în tranzacții de acest nivel se folosește metoda așa-numiților indici de multiplicare, adică valoarea de piață se înmulțește cu 1,5 sau chiar 2. Ceea ce ar însemna că valoarea tranzacției ar putea să ajungă între 4,5 și 6 miliarde de euro. Are rost ca statul român să cheltuiască între trei și șase miliarde de euro pentru a prelua Petrom, în condițiile în care deține și acum 20% din capitalul companiei?

Oportunitățile cumpărării sînt incerte. Cine crede că Petrom „se întoarce la popor” greșește. O eventuală preluare a acțiunilor de către stat ar însemna, de fapt, ca firma să revină la administrația centrală, la un minister, adică „pe mîna” politicienilor. Cu alte cuvinte, luăm Petrom de la austrieci și îl mutăm la Ciolacu și Ciucă.

Pînă acum, nu avem exemple prea bune în materie de guvernanță corporativă a companiilor de stat. Chiar în domeniul energetic, sînt exemple suficiente: Complexul Energetic Hunedoara este în faliment, Complexul Energetic Oltenia derulează un program dur de restructurare, Nuclearelectrica nu a reușit să adauge nici măcar un reactor la cele existente, Hidroelectrica a trecut printr-un proces de insolvență, Romgaz nu a reușit să înceapă exploatarea gazului din județul Buzău și să finalizeze lucrările centralei de producție a energiei electrice de la Iernut (județul Mureș), despre Transgaz este suficientă o căutare pe Internet pentru a înțelege ce se întîmplă la nivelul managementului companiei, iar Transelectrica a întîrziat prea mult investițiile în rețelele de transport al energiei electrice.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să luăm în serios ideea revenirii Petrom la stat, costurile presupuse de această tranzacție ar fi egale cu cele ale construirii unei autostrăzi. Petrom este doar un exemplu care arată că naționalismul economic poate fi costisitor. Poate duce la risipirea banilor publici și la neîncrederea investitorilor. Cînd naționalismul devine exagerat și agresiv, investitorii intră în stare de alertă.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: wikimedia commons