Odă ipocriziei europene

Preluăm Occidentul după reţeta noastră proprie, aceea a "formelor fără fond". Mă număr printre aceia care, în siajul marelui E. Lovinescu, aplaudă asumarea formelor fără fond, dacă e vorba despre occidentalizarea României. În timp, formele creează fondul. "Forme" însă nu înseamnă doar instituţii, proceduri, reguli, înseamnă şi teme de dezbatere publică lipsite de relevanţă în imediatul românesc, dar presante pentru lumea occidentală, înseamnă şi obsesii vestice care nu au resort românesc, înseamnă şi mode, glorii sezoniere sau capricii fără sursă autohtonă. Apare însă o problemă cînd asumarea unei îngrijorări vestice fără fond românesc duce la concluzia că însuşi procesul de occidentalizare este pernicios, că integrarea europeană " vehiculul cel mai eficient al europenizării noastre " este un proces de imbecilizare în masă. Recent, un articol din presa centrală mi-a readus în atenţie acest fenomen intelectual românesc, pe care l-am întîlnit adesea în ultimii ani. Nu am să citez articolul, doar am să-l evoc, tocmai pentru că argumentele sale sînt atît de larg răspîndite, încît dau seama, de fapt, despre o gîndire colectivă. La începutul anilor ’90, această retorică aparţinea unor naţionalişti ponosiţi în haine vechi precum bătrînii legionari sau ceauşiştii pensionari. Acum însă apare un grup de critici "progresişti", care acuză Europa de azi că poartă în sine o sumă de stereotipuri care ucid spontaneitatea, naturaleţea, sensul. Şi asta nu ne face bine. Criticii fenomenului constată alarmaţi că semnele europenităţii au sosit şi la noi. Astfel, europenizarea noastră duce/a dus la apariţia zîmbetului profesional obligatoriu (care e fals!), la apariţia unui tip de politeţe excesivă în relaţiile publice (care imbecilizează!), la apariţia roşilor europene (care nu au gust!), a iaurtului comunitar (care nu are lapte!), a caselor cu termopane şi jaluzele verticale (nu mi-e clar ce poţi avea împotriva termopanelor şi jaluzelelor, atîta vreme cît arhitectura casei este reuşită, dar înţeleg că nici asta nu e în regulă!), la limbajul european (care e de lemn!). Devenim artificiali, se inundă solul mirific al spontaneităţii noastre, dispare gustul roşiei şi laptele natural, de vacă românească. Nu mai putem înjura cînd avem chef, funcţionarul nu mai poate răspunde după umori, taximetristul trebuie să zică "Bună ziua!" şi "Mulţumesc!", ospătarul trebuie să îmi spună exact ce conţine felul de mîncare la care poftesc. Şi eu simt că asemenea "norme" europene ucid ceva autohton. Spre deosebire de criticii evocaţi însă, nu mă cuprinde nici un regret. În ceea ce îl priveşte, Occidentul cunoaşte criticile de acest gen de decenii. Oricît am vrea să fim de originali, nu sîntem primii care atrag atenţia lumii europene că seva ei a devenit acrişoară şi mai mult picură decît curge. Existenţialismul francez, de la care şi-a hrănit adolescenţa întreaga mea generaţie, vorbeşte despre înstrăinare, pierderea sensurilor şi absurdizarea limbajului, încă de la începutul anilor ’50. Sigur, pierderea gustului roşiilor ar putea fi contribuţia românească la şirul de simptome ale tristei căderi în artificial. În orice caz, am două întîmpinări de adus acestor critici. Prima ţine de eficienţa lor. Care ar fi alternativa? Dacă formula de viaţă occidentală este, în cele din urmă, imbecilizantă, dacă dezumanizează, caricaturizează şi ne face să fim nişte caraghioşi debili, care ar fi ecuaţia unei vieţi cu sens? Logic, ar trebui să o căutăm în afara acestei Europe căzute, după care alergăm cu inconştienţă. Chiar vrem aşa ceva? A doua întîmpinare ţine de diagnostic. Ne lamentăm că procesul de occidentalizare ne duce într-un stadiu de plastic, aseptic, inert şi inept, pe noi, cei plini de viaţă autentică, nealteraţi şi iubitori de relief variat. Simt o reeditare a mitului infantil al "bunului sălbatic" din antropologia începutului de secol XIX. Chiar sîntem aşa? Chiar sîntem un spaţiu uman sănătos, cu toate simţurile, inclusiv cu cel "bun", acasă? Chiar este acest proces de aculturaţie o cădere? Mie mi se pare că România de azi arată foarte rău, chiar dacă roşiile au gust. Cred că lumea românească este coruptă, murdară şi leneşă, că oamenii se dispreţuiesc într-un fel agresiv, că mica ipocrizie a zîmbetului profesional european este nimic faţă de imensa minciună în care trăim cotidian. Ţesutul social al României mi se pare grav deteriorat de mitocănie. Aşadar, o infuzie de zîmbet şi de politeţe controlată nu face deloc rău. Pe mine, o Românie dezinhibată şi spontană, în care aceşti români pot exersa sictirul cînd vor, mă înspăimîntă, nu mă încîntă. Ştiu şi eu că funcţionarul olandez care îmi zîmbeşte la ghişeu e ipocrit. Dar mai ştiu şi că " vorba lui La Rochefoucauld " ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii. Nu cunoaşte pe nimeni, nu ştie de ce zîmbeşte, dar zîmbeşte egal, tuturor. Îl prefer funcţionarului român, care răspunde după cum are chef, care te simpatizează sau te antipatizează la prima vedere şi, mai grav, se poartă cu tine în consecinţă. În fond, nu mă interesează ce crede despre mine taximetristul care vine în faţa casei mele la comanda mea, ospătarul care mă serveşte la restaurant sau secretara care răspunde la telefon cînd sun la primărie. Vreau doar să îmi vorbească politicos, agreabil şi, în general, să nu îşi răzbune suferinţele şi frustrările cu mine, pe timpul, cheltuiala şi nervii mei, oricît de spontan i-ar veni să facă aşa ceva. La asta obligă, în general, buna creştere. Dacă lipseşte, atunci ipocrizia profesională europeană e un substitut pe care îl găsesc satisfăcător. În general, cred că apostolii autenticităţii, ai sincerităţii şi naturaleţii trebuie priviţi cu reticenţă. Fie şi pentru că, la o adică, absolut toată lumea se declară sinceră, ceea ce face de neînţeles cum de e aşa multă minciună pe lume. P.S. Acest articol are 3 ani şi jumătate. Îl recitesc şi vi-l ofer în dar, de Ziua Naţională.