Ochelari de ţară

"America: Libertate şi televiziune color" (din înţelepciunea populară, circa 1980) Pe vremuri, televizorul color on a budget se obţinea foarte uşor în România: magazinele comerţului de stat aveau la vînzare un filtru pastelat, care se aşeza în faţa ecranului. Existau două modele: cel cu diagonala de 38 de centimetri (pentru televizoarele Olt, Sirius şi mai vechile Venus cu lămpi) şi cel destinat connaisseur-ilor, posesori de aparat cu diagonala de 54 de centimetri (aici aş fi recomandat cu căldură aparatul Diamant, cu circuite integrate şi o deosebită fiabilitate în exploatare). Filtrul a avut ceva succes: într-o vreme, îmi aduc aminte, cam două familii din cinci la care mergeam în vizită, se uitau la televizorul color obţinut prin această operaţie estetică. Ecranul cu îmbunătăţiri nu conţinea de fapt toate culorile spectrului. Cea mai violentă pată era de un gălbui spălăcit, care părea la locul ei doar atunci cînd stătea acolo Lucy, blonda din Dallas. Lucru care se întîmpla cam 30 de secunde pe săptămînă. Cu toate că era destul de accesibil românului de rînd, am trăit drama de a nu avea niciodată un astfel de televizor color. Şi n-am fost cel ales nici pentru cealaltă soluţie, şi ea populară într-o vreme: televizorul alb-negru în noua carcasă de plastic disponibilă în mai multe culori. Acum, privind în urmă, îmi închipui că deciziile privind elaborarea acestor erzaţuri erau luate la nivel destul de înalt. Undeva, probabil, activişti luminaţi constatau că vaporenii şi cei cu rude în străinătate reuşiseră să inducă o stare nepotrivită, vorbind despre televiziunea color disponibilă în Occident în fiecare casă. Sau o fi fost iniţiativa vreunui director de întreprindere, presat de la centru să raporteze elaborarea de noi produse? Oricum ar fi, e clar că filtrul vîndut atunci în magazine era doar unul dintre componentele unui sistem optic. Filtrul din faţa televizorului nu putea să funcţioneze fără filtrul din spatele ochiului. Filtrul de pe televizor schimba grîul în maroniu şters. Filtrul din capul nostru ne spunea că acesta e de fapt televizorul color inventat de americani sau, oricum, ceva foarte apropiat. Sigur, cei mai avansaţi dintre români (printre care pot spune cu mîndrie că m-am numărat şi eu) au găsit o soluţie şi mai elegantă: abţibildul. El cerea rude în străinătate şi/sau spirit întreprinzător. Nu era uşor să găseşti mica bucată de hîrtie adezivă pe care scria SONY şi pe care o lipeai deasupra mult prea proletarei mărci Electronica. Pe lîngă abţibild, televizorul astfel obţinut cerea un filtru mental de mai mare putere. Ecranul fiind acelaşi, cenuşiul "Albumului Duminical" era mai greu de transmutat. Sticlele colorate vîndute odinioară în magazine n-au mai rămas nici măcar pentru vreun muzeu (deşi poate că ar fi definit epoca mai bine decît un exemplar din Scînteia sau vreun bust de-al Dumnealui). S-au dus după ele şi filtrele din minte, acelea care ne ajutau odată să credem că lucrurile sînt ceea ce vrem să pară? Răspunsul îl dau sondajele de opinie. Şi cifrele - multe - ale diferenţei care creşte, între noi şi ceilalţi. Produs intern brut, inflaţie, cărţi pe cap de locuitor, calculatoare, angajaţi în servicii... O realitate gri şi rece în care mintea noastră mai pune puţină culoare, puţină căldură. Suficient să o facă suportabilă, la fel ca televizorul alb-negru de pe vremuri. Contraindicat însă pentru orice încercare de schimbare. Privind în urmă de la înălţimea anilor care au trecut, putem ofta cu duioşie. Astăzi avem televizoare color veritabile. În ele apar cetăţeni îmbrăcaţi în costume bleumarin, cu cămăşi albastre şi cravate bleu. Ei ne spun lucruri imposibil de spus la televizor acum douăzeci de ani, zîmbesc la noi, încearcă să se împrietenească. Ce dacă figurile şi vorbele lor sînt mai gri decît orice personaj de pe ecranul alb-negru de altădată? Avem trusă de carioca la purtător. Ne-am antrenat să vedem altceva decît este, iar păpuşarii ştiu că n-a trecut vremea lor. Pe vremuri ne cumpăram sticle colorate. Astăzi le votăm. Dilema, nr. 401, ianuarie 2001