Obsesia afgană

Occidentului pare că îi lipseşte atenţia distributivă tocmai acum, cînd are mai mare nevoie de ea. Ochii opiniei publice euro-atlantice sînt captaţi de apropiatele alegeri americane şi de bursele din marile centre financiare. Cînd mai e timp, se mai discută despre Rusia, care a reuşit să tulbure stabilitatea relaţiilor internaţionale difuzînd în lume această combinaţie marca Putin de materii prime şi război în toată regula. Dar undeva, departe, cea mai mare catastrofă pentru democraţiile occidentale este la un pas de a se produce şi, zilele acestea, nimeni nu pare să-i dea atenţie. În Afganistan, confruntarea cu talibanii merge din ce în ce mai rău pentru noi. Este, oare, posibil ca Jihadul dement să ne învingă? Recent, amiralul Michael Mullen, şeful Statului Major American (the chairman of the Joint Chiefs of Staff), cel mai înalt responsabil militar din Statele Unite, avertiza că situaţia militară din Afganistan se va înrăutăţi în următoarele 12 luni din cauza incapacităţii aliaţilor de a formula o acţiune robustă şi cuprinzătoare pentru a controla regiunea de graniţă dintre Afganistan şi Pakistan. Cu doar o zi înaintea lui, comandantul forţelor militare americane din Afganistan, generalul David McKiernan, cerea Pentagonului încă trei brigăzi combatante (între 10.000 şi 12.000 de militari) avertizînd că forţele coaliţiei nu vor mai face faţă presiunii, pe fondul creşterii agresivităţii talibane şi a deteriorării generale a situaţiei din punct de vedere militar. În acest moment, americanii au 125.000 de soldaţi în Irak şi 33.000 în Afganistan, dintre care 24.000 sînt parte a misiunii NATO. În total, 42 de ţări au trupe în Afganistan, iar trupele NATO - forţa militară care, practic, duce războiul - numără cam 42.000 de soldaţi. În vreme ce violenţele în Irak scad sensibil de la o zi la alta, în Afganistan situaţia devine tot mai sîngeroasă. Deja, numărul soldaţilor americani căzuţi în Afganistan în fiecare lună depăşeşte numărul celor căzuţi în Irak în acelaşi interval de timp. Secretarul american al apărării, Robert Gates, a vizitat recent Europa şi a încercat să convingă aliaţii din NATO să suplimenteze efectivele combatante din Afganistan. Greu de crezut că va primi răspunsuri pozitive în viitorul apropiat. Atît Barack Obama, cît şi John McCain înţeleg miza Afganistanului şi spun acelaşi lucru: pe măsură ce situaţia în Irak se îmbunătăţeşte, trupele care vor fi retrase din această ţară vor merge în Afganistan. În plus, dînd dovadă de o explicabilă naivitate diplomatică, Barack Obama e sigur că, prin şarmul său ebony, îi va convinge şi pe europeni să suplimenteze contribuţiile lor militare după ce va deveni preşedinte. În orice caz, toată lumea e de acord cu două lucruri: primul, că Occidentul nu-şi poate permite să piardă acest război, şi al doilea, că acest război se cîştigă, deopotrivă, în Afganistan şi în Pakistan. Complexul de măsuri militare, economice şi politice adresate celor două ţări va trebui mai bine articulat în viitor. Din punct de vedere militar, prima urgenţă este securizarea zonei de graniţă dintre Pakistan şi Afganistan cu specială atenţie pe Waziristan. Această regiune muntoasă arată ca un deşert stîncos, fără păduri, fără drumuri, fără curent electric, fără şcoli, fără spitale, iar locuitorii ei mărturisesc o rată a analfabetismului de 80%. Singurul mijloc de informare constă în aparatul de radio cu baterii, relativ prezent în comunităţile tribale, iar proliferarea posturilor ilegale jihadiste pe lungimile de undă FM este de neoprit. Statutul administrativ al regiunii reiese din denumirea oficială a spaţiului care cuprinde Waziristanul: Regiunea Tribală Administrată Federal. De fapt, regiunea este doar tribală, administraţia federală fiind inexistentă. Acum doi ani, generalul Musharaf ezita să trimită soldaţi ai armatei pakistaneze pe acest teritoriu pakistanez, ştiind că nu mulţi vor ieşi vii din această incursiune. Aceasta este zona în care se găsesc cei mai mulţi dintre talibanii şi luptătorii Al-Qaeda din Afganistan, de aici îşi primesc ordinele, aici se antrenează, aici se regrupează. Negocierile cu şefii triburilor merg greu, chiar dacă un oarecare parteneriat s-a stabilit între regimul Musharaf şi aceştia. Acum, după ce Musharaf a părăsit puterea, relaţia Islamabadului cu teritoriile tribale este, practic, anulată, iar o rundă de discuţii între noul preşedinte şi liderii tribali nu a fost, încă, programată. În plus, există tot mai multe dovezi că o bună parte a structurilor de informaţii pakistaneze păstrează legături privilegiate cu grupuri talibane refugiate în Pakistan. Nimeni de acolo nu uită că talibanii, ca forţă militar-politică, sînt, de fapt, un produs al intelligence-ului pakistanez. Toate aceste probleme nu vor putea fi depăşite numai cu forţa militară, deşi aceasta are un rol crucial. Dacă trupelor aliate li s-ar permite să desfăşoare acţiuni de luptă pe teritoriul pakistanez ar fi util, dar nimeni nu poate aprecia efectul strategic al unei asemenea permisiuni, dat fiind faptul că islamiştii pakistanezi, extrem de activi, ar putea imediat ridica populaţia împotriva "ocupantului" creştin. De aceea, este important ca Occidentul să continue misiunile de asistenţă a constituirii unei armate afgane competitive, capabile să-i ţină pe talibani la respect. Pe de altă parte, în spaţiul afgan totul este atît de fluid încît orice cucerire de ieri se poate pierde azi. Acum un an sau doi, toţi eram fericiţi cu regimul Karzai. Omul părea preşedintele potrivit şi, mai ales, era în stare să negocieze cu nenumăraţii "baroni locali", cărora le dădea cîte o ciozvîrtă de putere, urmărind mereu un fel de echilibru pentru că dădea imediat rivalului celui instalat o porţie de putere nici mai mare, nici mai mică. Numai că, acum, regimul Karzai nu mai e în stare să mobilizeze încrederea oamenilor. Este un regim atît de corupt şi atît de incompetent, încît e greu de imaginat că ne va putea fi un partener util pe termen mediu, fie şi numai în privinţa organizării dialogului dintre societatea afgană, indiferent cum arată ea, şi Occident. N-am făcut decît să trasez cîteva linii ale unei situaţii îngrozitor de complicate, care are toate trăsăturile unui coşmar şi care, din nefericire, devine pe zi ce trece un coşmar cu recurenţă obsesivă.