Obamiada

După cum au evoluat lucrurile în ultima lună de campanie electorală americană, victoria lui Barack Oabama nu este deloc surprinzătoare. Admit că, la scara istoriei americane, instalarea lui Obama la Casa Albă are o valoare simbolică excepţională. Admit, de asemenea, că pentru mentalul negru al Americii, victoria lui Obama are magnitudinea unei revoluţii. Dar, oricine a urmărit cu luciditate evoluţiile interne americane în ultimii doi ani nu poate fi surprins de victoria democratului. America îl aştepta pe Obama, iar Obama a fructificat şansa cea mare. Aşa cum se aşteptau cei cîţiva lucizi pe care îi cunosc, lui Obama i-a fost mai greu să obţină nominalizarea democrată, decît să cîştige alegerile prezidenţiale. Nu sînt din cale-afară de fericit că Obama a cîştigat şi nu simt deloc că se dechid zările şi viitorul cel bun începe de azi. Ştiu că o grămadă de oameni de pe glob cred că Obama începe o nouă eră istorică, de pace şi progres. Aşa să fie! Dar eu am îndoielile mele. Nu pentru că mă îndoiesc de abilităţile politice ale lui Barack Obama ori de buna lui credinţă. Ci pentru că zările acestei lumi se deschid foarte greu şi e nevoie de unul cu adevărat ales ca să poată asigura viitorul. Mai mult, fiind o construcţie mediatică, Obama nu e ce pare a fi. Mai mult, fiind numai o construcţie mediatică, aproape nimeni nu-l ştie pe adevăratul Obama. De pildă, cine crede că Obama e un pacifist se înşeală. Puţini de pe la noi ştiu că Barack Obama a fost de acord cu Robert Gates, secretarul de stat al Apărării în administraţia Bush II, cînd a cerut sporirea efectivelor armatei americane cu 65.000 de soldaţi în the United States Army şi 27.000 în the United States Marine Corps. De asemenea, la cîteva zile după ce a fost ales, Obama l-a asigurat pe preşedintele polonez că proiectul scutului anti-rachetă merge înainte. Spre iritarea Rusiei, dar şi spre stupoarea celor care îşi doreau o Americă mult mai concesivă cu Rusia. Abia a cîştigat alegerile, şi Obama a dat o declaraţie tăioasă la adresa Iranului, spre nemulţumirea Teheranului. În dosarul israelo-palestinian, Obama are poziţii pro-israeliene atît de tranşante, încît pare republican adevărat. Mă aştept ca, treptat, fanaticii stîngii care au fost alături de Obama acum să fie dezamăgiţi de noul lor idol. Probabil că şi independenţii, astăzi fascinaţi de şarmul tînărului preşedinte, vor găsi destule motive să-şi astîmpere entuziasmul. În orice caz, mie mi se pare că adevărata problemă pe care o ridică victoria lui Obama este cu mult dincolo de Obama însuşi şi aş sintetiza-o astfel: să-i fi ameţit şi pe americani parfumul de crin al socialismului de tip european? Mai precis, au votat americanii cu Obama pentru că doreau o schimbare pur şi simplu sau pentru că au devenit vulnerabili la visul otrăvitor al socialismului. Dacă se confirmă prima ipoteză, totul e în regulă. Dacă se confirmă cea de-a doua, atunci e de rău. Faptul că naţiunea americană a rămas mereu imună la socialism a asigurat victoria democraţiilor asupra tiraniilor şi mersul înainte al lumii în ultimul secol. Dacă poporul american, speriat de criza financiară, de terorism şi de eternizarea conflictelor militare, a devenit disponibil pentru socialism, atunci ordinea profundă a lumii se cutremură cu adevărat. Dar, la această întrebare extrem de serioasă, vom putea răspunde abia peste un timp, cînd vom vedea cum vor reacţiona americanii la primele măsuri ale administraţiei Obama. Oricum, entuziasmul cvasigeneral care a cuprins planeta după victoria lui Barack Obama în alegerile din 4 noiembrie a ajuns şi la noi. Nu se putea altfel. Mai toţi politicienii autohtoni au simţit nevoia să se exprime, la fel şi jurnalişti notorii, dar străini de subiect. Dintre toţi, evident, dl Mircea Geoană şi-a dat în petic cel mai tare, ţopăind în jurul evenimentului, gata, cum îl ştim, să se repeadă la papucul lui Obama sau al lui McCain, după cum ar fi căzut sorţii. De asemenea, au început şi speculaţiile în legătură cu impactul alegerii lui Barack Obama asupra relaţiei noastre bilaterale cu SUA. Alfred Moses, fost ambasador american la Bucureşti, declara pentru Antena 3: "Europa nu va fi în atenţia lui Obama în mod special. Administraţia Obama se va concentra pe Orientul Mijlociu, pe Iran, pe Afganistan, pe China. Zona Mării Negre nu va fi însă o prioritate a administraţiei Obama. Din cunoştinţele mele, Barack Obama nu a fost niciodată în vizită în estul Europei". Fostul diplomat american, acum la pensie, crede că temperatura relaţiilor dintre România şi Statele Unite va scădea uşor: "Nu cred că Obama va avea aceleaşi sentimente faţă de România. Relaţiile dintre România şi SUA nu vor fi la fel de calde şi de apropiate ca în cazul administraţiei Bush. Preşedintele Bush a avut o relaţie specială cu Europa de Est şi cu România, în mod special, pentru că ţara dumneavoastră a sprijinit politica americană în Irak, în Afganistan". Pe un blog, Michael Radu, cercetător la Institutul de Studii de Politică Externă din Philadelphia crede, la rîndu-i: "Odată cu schimbarea politicii faţă de Moscova şi apropierea de pacifismul din Bruxelles, importanţa României (şi a fostelor ţări comuniste în general) va scădea, şi odată cu asta şi nivelul de sprijin politic şi economic". Numai dl Geoană este optimist. Fostul nostru ministru de Externe e sigur că "va lucra împreună" cu Obama. Zice că e prieten cu vicepreşedintele Joe Biden şi de-aia. Din punctul meu de vedere, orice predicţie despre politica externă a lui Obama este hazardată. Ar fi mai bine să dăm dovadă de prudenţă, şi nu de exuberanţă. Obama este, încă, o enigmă.