Obama, cel de la început
Încă înainte de a fi oficial instalat la Casa Albă, se putea spune ceva despre Barack Obama: preţuieşte simbolurile, le simte puterea şi le cultivă. Crede în tradiţia democraţiei americane şi, mai ales, în puterea de seducţie pe care amintirea marilor momente ale acesteia o are asupra poporului. Speculează excelent rezerva de energie şi emoţie colectivă care zace în fiecare mit al democraţiei americane. Şi-a anunţat candidatura în faţa Capitoliului din Springfield, Illinois, invocînd spiritul lincolnian al locului (aici, Lincoln a ţinut o cuvîntare istorică pentru politica americană, în 1858). Cînd a vizitat Europa, în timpul campaniei electorale, a ţinut să vorbească la Berlin în locul în care Reagan rostise, la finele Războiului Rece, celebrul discurs "Mr. Gorbachev, tear down this wall". Pentru că nu s-a putut, a cerut să vorbească mulţimii în locul în care Kennedy rostise la fel de celebrul discurs "Ich bin ein Berliner". Pentru ziua inaugurării, a venit la Washington DC cu trenul, pe drumul urmat de Abraham Lincoln. După acest drum, prima manifestare publică din şirul celor care aveau să culmineze cu depunerea jurămîntului a avut loc în faţa memorialului Lincoln, acolo unde, în 1963, Martin Luther King a rostit celebrul discurs "I have a dream". Doar două zile mai tîrziu, Barack Obama va depune jurămîntul pe Biblia pe care jurase şi Lincoln cu 150 de ani în urmă. Poate că un analist politic rece, sarcastic şi sătul de politică, aşa cum şade bine unui analist de succes al zilelor noastre, ar spune că e cam mult. Această abundenţă a simbolurilor indică o exagerată imagine despre sine sau, mai grav, o încercare grosolană de manipulare. Dar eu nu sînt un asemenea analist şi, de aceea, cred că jocul lui Obama cu istoria este o dovadă a inteligenţei sale şi mai puţin o impietate. Jocul cu simbolurile se află numai în recuzita de gesturi a marilor politicieni. Obama ştie că aşteptările, în ceea ce-l priveşte, sînt uriaşe şi, deocamdată, încearcă să scoată tot ce e mai bun din aceste aşteptări. Unii chiar cred că Obama va aduce pace în lume, îi va potoli pe terorişti civilizîndu-i cu vorba bună, va trece criza economică prin măsuri economice înţelepte şi va salva visul american. La rîndul său, Obama ştie că visul american poate fi salvat într-un singur fel: retrăindu-l. În această cheie ar trebui, cred, să fie citite gesturile sale simbolice. Obama execută cu plăcere gesturi politice ritualice, iar ritualul, se ştie, nu este altceva decît retrăirea unui moment fondator din trecut. Obama încearcă să refondeze America. Veţi spune că e puţin, că America nu se refondează mergînd pe drumurile bătute de Lincoln şi că discursurile care seamănă cu cele ale marilor înaintaşi nu ajută, de fapt, la nimic. Nu vă voi contrazice, dar voi spune că refondarea Americii reale nu se poate realiza decît dacă America cea din sufletele americanilor se refondează. Iar ritualurile executate de Obama aici ţintesc. Ca om politic, cred şi pe mai departe că Obama este un mister greu de desluşit acum. A propus o schimbare radicală şi cei care chiar l-au crezut ar trebui să fie, deja, dezamăgiţi. Va aduce la Casa Albă echipa Clinton II aproape integral, plus secretarul apărării din echipa Bush II, plus Hillary Clinton. E greu de vorbit despre schimbare, cînd îţi alcătuieşti cabinetul din oameni care aparţin cu totul vechii maşinării politice washingtoniene. Spiritul lincolnian a fost trădat, s-ar spune. Abraham Lincoln avusese obsesia deschiderii tuturor funcţiilor de putere în stat către absolut toţi cetăţenii americani, indiferent de provenienţa lor socială, religioasă şi politică. Politica americană a ultimelor decenii s-a aristocratizat puternic. Crezul lui Lincoln ţine de muzeu. Barack Obama ştie, un veac şi jumătate mai tîrziu, că America nu se poate conduce decît cu oameni "de aparat". Cine a văzut, naiv, în Obama un fel de înger politic purificator, va avea, mai devreme sau mai tîrziu, o mare dezamăgire. Obama mi se pare doar un om politic cu excelente calităţi. Prima a şi probat-o: ştie să tacă. Are răbdare. Nu vorbeşte decît cînd e cazul. Între momentul alegerii sale şi cel al inaugurării, au avut loc cel puţin două crize internaţionale majore - cea a gazului rusesc şi cea din Gaza. Lumea întreagă a privit spre Obama. Dar Obama s-a mulţumit să spună că, pînă pe 21 ianuarie, America are un preşedinte şi acela este singurul îndrituit să vorbească în numele ţării. Cu Barack Obama se continuă stilul prezidenţial inaugurat de Bill Clinton: preşedintele star. De la Bill Clinton încoace, a fi prezidenţial echivalează cu a fi adulat de mulţimi ca un fel de stea de cinema sau de vedetă rock. Clinton a făcut apel la acest tip de sensibilitate colectivă suprapunînd figura politicianului pe figura vedetei. Şi a reuşit nu doar că fie un preşedinte iubit vreme de 8 ani, ci să fie şi acum un fost preşedinte la fel de iubit. În vreme ce republicanii se încăpăţînează să arunce pe piaţă lideri cu aparenţă tradiţională - se simte linia comună între Bush tatăl, Bush fiul, Bob Dole sau John McCain - democraţii au inaugurat un nou tip de preşedinte. Cînd au oferit altceva (John Kerry împotriva lui Bush) au pierdut. Pînă acum, în faţa acestui nou tip de preşedinte, longilin şi cool, care exaltă mulţimile pentru că este un star, şi nu pentru că este un politician, republicanii nu au putut replica decît cu Sarah Palin. Ce va fi, vom vedea...
