Oamenii mei
"E de-ai lui..." "Ăsta? E cu..." "Ah, păi ăştia sînt oamenii lor." Ştiţi vorbele astea. Sînt stereotipurile care ne ajută să ordonăm lumea după cum ne e mai uşor. Şi e cel mai uşor cînd putem să-i judecăm pe oameni la grămadă. Masele bat din nou individul cînd vine vorba să decidem dacă vecinii sînt tîmpiţi sau nu. Sigur că sînt, toţi! N-am să pretind că nu-mi place comoditatea. Aşa că am strîns în pagina asta cîteva caracteristici ale "oamenilor mei". Oamenii pe care îi plac, înţeleg, iubesc cîteodată. E un ţarc, dacă vreţi, în care vă invit să intraţi şi să staţi la poză. Asta pentru ca restul, "ăilalţi", să se simtă şi ei bine că ne-au pus la un loc. Aşadar, oamenii mei sînt... sau eu sînt al lor, nu mai ştiu exact. Deci... Oamenii mei sînt cei care cred în public ceea ce cred şi-n privat. Sînt cei pe care îi trezeşti noaptea cu o întrebare şi-ţi răspund la fel ca în şedinţă, la fel ca între patru ochi sau în piaţa publică. Sînt oamenii care nu pot ţine minte minciuna, aşa că n-o practică. Oamenii mei nu sînt săraci sau bogaţi, ci doar mulţumiţi cu ce au. Puţin contează dacă în ochii altora asta e mult sau puţin. Contează că, oricît şi orice ar avea, oamenii mei nu se simt nici umiliţi şi nici umflaţi în pene. Oamenii mei îşi poartă banii sau lipsa lor, cu naturaleţe. În acelaşi timp, tot ei încearcă să urce, să aibă mai mult: carieră, avere, timp. Nu e nimic anormal, nu e vreun semn de lăcomie congenitală. Oamenii mei nu sînt cei care se abandonează disperării de a se vedea depăşiţi. Oamenii mei nu merg la călugărie, se duc la MBA. Nu caută să-şi dea la o parte rivalii mai deştepţi: încearcă să facă echipă cu ei. Nu vor să se oprească, însă nici să petreacă toată viaţa în ascensiune pe scara socială: au şi vacanţe, dacă asta e întrebarea. Şi viaţă care începe la şase-şapte seara. Oamenii mei nu mor la birou, între a şaptea cafea şi al patrulea pachet de ţigări. Tot ei sînt cei cu idei bune, nu maşini puternice. Şi asta pentru că ideea îţi poate aduce maşină, însă niciodată viceversa. Îmi plac oamenii care investesc minte, spirit, pentru a produce impresie, nu cei care îşi lasă banii să vorbească pentru ei. Îmi plac cei care se căznesc să poarte o conversaţie, nu cei care tac şi-ţi fac semn din ochi să te uiţi la ce ceas şi-au luat. Îmi plac genţile ieftine pe femei interesante, niciodată invers. Şi cînd spun interesant, mă refer la principiul acela vechi, care spune că trebuie să ai cu cine schimba o vorbă, după. Oamenii mei nu umblă prin lume pentru a ajunge în înalta societate pozată prin reviste. Cînd asta se întîmplă e un accident pe care nu s-au căznit să-l provoace. Oamenii mei nu sînt trendy - pentru că trendul înseamnă înregimentare, iar ei vor să fie liberi. Oamenii mei se îmbracă cum vor, nu cum spun revistele. Oamenii mei fac şi afaceri, şi politică, dacă simt nevoia. Nu pot să spun în ce partid sînt - şi nici nu mă interesează: îi judec după rezistenţa convingerilor şi după capacitatea de a rezista temelor populare, dacă nu cred în ele. Oamenii mei mai degrabă pierd alegerile, decît onoarea. Mai degrabă devin nepopulari, decît să fie primitivi. Mai degrabă pleacă, decît rămîn cu orice preţ (pe principiul că preţul oricum îl plăteşte ţara, niciodată guvernanţii). Oamenii mei nu-s de stînga sau de dreapta: sînt pentru interesele celor care contează în ochii lor. La fel şi în business: judec un om de afaceri după cum vorbeşte şoferul, după privirea femeii care face curat. După cum se poartă cu cei mai mici, nu cu cei mai sus decît ei. Oamenii mei nu doar fac bani, construiesc instituţii şi obişnuinţe ale civilizaţiei. Nu pot să respect o companie fără săpun la toaletă şi nici un manager care taie cîte 5% din cheltuieli pentru cei 5% bonus la sfîrşitul anului. Îl respect pe cel care creşte afacerea, nu pe cel care ştie să rămînă prosper, indiferent cum merge ea. Oamenii mei de afaceri fac banii din viziune, nu din relaţii. Obţin contracte în luptă cinstită, nu cu şpăgi. Şi fac sedii în România, nu conturi în cine ştie ce insule. Dincolo de toate, oamenii mei gîndesc, nu pupă în fund. Ăsta e defectul lor. Iar eu stau şi vă scriu şi aştept ca el să devină o calitate. P.S. Aveţi "oamenii voştri"? Scrieţi la
să-mi spuneţi cum sînt.
