O ruşine pentru Le Monde diplomatique
Le Monde diplomatique, care nu are nici o legătură editorială cu ziarul Le Monde, e puțin cunoscut în afara Franței. Într-un fel, e păcat, fiindcă este o publicație tipică atît pentru scena intelectuală și jurnalistică franceză, cît și pentru un tip de populism, contracarat de alegerea lui Emmanuel Macron, care însă rămîne adînc înrădăcinat în Franța.
Acest articol se datorează apariției, de curînd, pe site-ul Le Monde diplo – după cum e cunoscută în Franța revista lunară – a unui „dosar“ conținînd „20 de ani de arhive“, „accesibile gratuit“ pentru mine. Pentru „mine“ ca Don Corleone, oligarh, mistificator, diavol încarnat și reprezentant „de seamă“ al „sistemului“ francez. Nu o să insist asupra detaliilor acestui tezaur de articole obscure, pe care le citesc, în cea mai mare parte, pentru prima oară. Și nu o să încerc să rectific – nu acum, cel puțin – injuriile meschine, absurditățile și minciunile năucitoare din spatele acestui construct grotesc și lamentabil, care a produs în Franța o agitație minoră. Dar nu voi pregeta să mi împărtășesc opinia cu privire la această publicație lunară, în care am publicat primele mele corespondențe din timpul revoluției portugheze, între 1974-1975, dar care, astăzi, nu mai păstrează nimic din Le Monde, în afară de acționariat, nimic diplomatic, în afara cuvîntului însuși și nimic respectabil, cu excepția memoriei fondatorilor ei îndepărtați.
Trebuie, bunăoară, știut că Le Monde diplo este una dintre ultimele publicații din Franța în care Tariq Ramadan, ideologul Frăției Musulmane, care vede în spatele atacurilor islamiste din Toulouse și Bruxelles mîna serviciilor secrete, mai este considerat o autoritate. Într-un articol datat 3 aprilie 2016, un fost redactor al Le Monde diplo, Alain Gresh, a spus, împreună cu alți colegi, că vocea lui Ramadan este una „cu greutate în cartierele sărace“, pe care „tineretul o ascultă“.
Trebuie de asemenea spus că teoriile conspiraționiste de tot felul sînt redate, adesea, în mod cu totul necritic, în paginile revistei. Profesoara Annie Lacroix-Riz s-a străduit să cosmetizeze mitul fascist al sinarhiei elitelor secrete. Jean Bricmont, un negaționist al holocaustului, a fost pentru multă vreme recenzentul Le Monde diplo al cărților anti-americane și anti-sioniste. Frédéric Lordon, un fel de clonă mai tînără a gînditorului marxist Alain Badiou, oferă o alternativă „șic“, susținînd că a vedea conspirații peste tot nu e cu nimic mai absurd decît să nu le vezi nicăieri, și că există într-adevăr o conspirație a „dominatorilor“ menită să-i orbească pe „dominați“.
Trebuie să citești, pentru a putea crede, recenzia sicofantă a cărții Sarkozy, Israel și evreii, a lui Paul-Éric Blanrue, în care acesta se întreabă dacă Franța nu a devenit „o țară sionistă“ și dacă nu cumva fostul președinte Nicolas Sarkozy a fost recrutat de Mossad; sau recenzia din noiembrie 2004 a infamei cărți Zidul lui Sharon, de Alain Ménargues, care explică zidul de protecție al Israelului în termeni de „separatism evreiesc“ atavic, derivat din Levitic.
Trebuie citit, fie și numai pentru a rîde, articolul publicat online de un fost director al Le Monde diplo, în septembrie 2016, pe un site afiliat. Articolul obedient era dedicat unui Donald Trump care încarna, în ochii autorului, o mie de calități, în virtutea presupusei sale ostilități față de „sistem“, a probabilității ca el să abandoneze „orientarea liberală“ a Occidentului și a disponibilității sale de a ataca „puterea mass-media“, „globalizarea economică“ și „aroganța Wall Street“ (și asta e numai o jumătate din articol).
Și, o spun ca să se consemneze, îmi amintesc cum acești „anti-imperialiști“ expirați l-au îmbrățișat pe Hugo Chávez, protejatul caricatural al Cubei, la 40 de ani după ce tirania lui Castro a fost dată în vileag. Tinerii din Venezuela sînt sclavii unui regim grotesc, sînt lipsiți de perspective și sînt înfometați. Iar Le Monde diplo? După ce, ani de zile, s-a extaziat în fața acțiunilor militare ale lui Chávez, continuă acum să-l aduleze pe Nicolás Maduro, succesorul său marionetă, mai crud și mai reacționar chiar decît primul.
Desigur, mai există și alte foruri de această teapă în Franța, și în alte locuri: magneți întunecați care atrag cele mai stupide idei ale epocii. Dar ele se situează îndeobște la extrema dreaptă, în vreme ce Le Monde diplo se încăpățînează să-și proclame descendența din tradiția stîngii radicale, care urmărea o ruptură istorică menită să elibereze rasa umană de idolii și de fantomele trecutului.
Unii dintre noi își amintesc foarte bine de fascinația acestui proiect. În tot cazul, autorii precarului dosar din Le Monde diplo nu au nici cea mai mică idee despre acest proiect. Ei sînt doar practicanții confuzi și ignoranți ai unui jurnalism alternativ, a cărui idee de curaj este hăituirea unui scriitor independent. Într-o bună zi, acești comisari autoproclamați ar trebui să-și facă timp să-mi mulțumească pentru furia pe care le-am inspirat-o și care pare să fi devenit singura lor ancorare în realitate.
Lucrurile sînt însă mai complicate: stupiditatea lor febrilă nu-i împiedică să fie periculoși. Și aș continua să îi desconsider, așa cum o fac de douăzeci de ani, dacă nu aș fi convins că ei încalcă o linie roșie – roșu-brună, mai bine zis.
Dacă există vreun loc în care extremele spectrului politic se întîlnesc, Le Monde diplo este unul dintre acestea. Și dacă – printr-una dintre acele încrucișări politice din care ultimul secol ne-a oferit cîteva exemple abominabile – bufnițele academice care își rumegă noianul de ranchiune și neîmpliniri vor crea un hibrid cu vulturii populismului de extremă dreaptă, acest lucru se va petrece în laboratoarele Le Monde diplomatique.
Spun toate acestea acum, fiindcă acest moment s-ar putea să nu fie atît de departe.
Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mişcării Nouveaux Philosophes. Printre lucrările sale se numără Left in Dark Times: A Stand Against the New Barbarism, American Vertigo: Traveling America in the Footsteps of Tocqueville. Cea mai recentă carte: The Genius of Judaism.
© Project Syndicate, 2017
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
