O moarte care nu dovedește nimic
Vă salut de pe terasa cafenelei Loukas, o cafenea tradițională din Chania, fostă capitală a Cretei, un oraș cu o istorie complicată, fostă colonie venețiană, în care m-a prins momentul scrierii acestui text. Sînt în vacanță, cu trei prieteni. Ei au ieșit acum, fiind seară, în centrul vechi, să mănînce pe undeva, iar eu am ales acest loc aproape de cazare, unde sînt exclusiv localnici, oameni în vîrstă mai toți, care petrec aici ore multe ale zilei, povestind, rîzînd, depănînd amintiri, probabil, bînd cafele și beri, fiind libero.
Îmi place să-mi scriu articolele din alte orașe decît de acasă și mai ales din locuri în care sînt în vacanță. Îmi dau un aer de libertate și de viu, de optimism, de universalitate în care mă integrez discret de cele mai multe ori.
Grecia este printre țările mele preferate – firește, referindu-mă la cele pe care le-am vizitat. Am făcut într-un an chiar și turul ei, cu mașina, pe coastă, cred că am mai povestit asta. Acum sîntem aici pentru relaxare, pentru soare și energie marină, am ales și să închiriem o mașină pentru a vizita și alte plaje decît cele accesibile cu piciorul sau cu bus-ul, din locul unde ne aflăm. Așa am ajuns la plaje ca Balos, Elafonisi, Falasarna sau Preveli. E un paradis aici, e locul unde visez că m-aș putea retrage spre bătrînețe, cumpărîndu-mi o căsuță albă într-o mică livadă cu măslini.
Vorbeam cu unul dintre prietenii cu care sînt aici, Dan, cred că acum vreo două seri, despre cum au influențat culturi precum cea elenă și cea romană întreaga evoluție a umanității ulterioare. Speculam și noi asupra ideii că, uite, grecii nu au vrut să fie așa mari cuceritori, că romanii au fost apoi, că romanii au reușit să colonizeze și să civilizeze tocmai pentru că au venit cu un plus de cultură, inclusiv instituțională și societală, fără să încerce să își impună și credințele religioase. Că, de fapt, atunci cînd încerci să impui cu forța o dogmă, prin care să schimbi fundamental credința intimă a unui popor, ai șanse infime de reușită, dar că-l poți, mai curînd, cuceri, lăsîndu-i credința și aducîndu-i un plus de civilizație și de confort. Cum spuneam, speculam, nefiind nici unul chiar specialiști în domeniu.
A doua zi, peste tot s-a răspîndit fulgerător vestea atentatului asupra lui Salman Rushdie. Cred că nimeni dintre cei care citesc Dilema veche nu este străin de numele său și de istoria sa. Scriitorul, romancier, asupra căruia s-a pus o fatwapromițînd uciderea sa, datorită romanului Versete satanice. Romanul și condamnarea la moarte l-au făcut, probabil, mai celebru decît se aștepta și mai vulnerabil decît își dorea.
Una dintre speculațiile despre exilarea lui Ovidiu la Tomis, ca să mă întorc și la punctele de plecare, la cultura Antichității, se referă la niște texte pe care acesta le-ar fi scris și care nu ar fi fost pe placul lui Augustus. Nu se știe sigur nimic, dar se speculează ideea că ar fi vorba de o serie de texte grupate sub titlul Arta iubirii. Un mare poet, iubit și adulat, exilat, așadar, pentru o carte pe care a scris-o.
Nu puține sînt ficțiunile care surprind lumi distopice în care libertatea de exprimare și, în speță, libertatea exprimată prin existența cărților este îngrădită într-o societate a viitorului. Fahrenheit 451, a lui Ray Bradbury, este poate cea mai cunoscută, o carte cult, care surprinde o lume în care valorile liberății sînt anulate prin interzicerea cărților, a lecturii.
Bineînțeles, nu sîntem străini de experiențe reale în acest sens, nici în societăți contemporane, recente, dacă ar fi să ne aducem aminte doar de cenzura practicată de statul comunist sub a cărui dictatură am trăit nu chiar cu multe decenii în urmă o parte dintre noi, părinții și bunicii noștri.
Salman Rushdie a fost înjunghiat de un fanatic, pentru o carte. Pentru un roman. Pentru o cărămidă din templul invizibil și imaterial al culturii umanității. Am citit la Doru Căstăian pe pagină o secvență din Milan Kundera, despre Salman Rushdie: „Rushdie n-a hulit. N-a atacat islamul. El a scris un roman. Dar, pentru spiritul teocratic, aşa ceva este şi mai grav decît un atac; dacă o religie este atacată (printr-o polemică, o blasfemie, o erezie), păzitorii templului o pot apăra cu uşurinţă pe propriul lor teren, cu propriul lor limbaj; romanul este însă o altă planetă pentru ei; un alt univers, întemeiat pe o altă ontologie; un infernum în care adevărul unic n-are nici o putere, iar ambiguitatea satanică transformă toate certitudinile în enigme… Aşadar, incriminînd Versetele satanice, este incriminată arta romanului ca atare”. Mă apropii de finalul acestui text cu cîteva gînduri care să închege întregul. Avem literatură, ficțiune și libertate a spiritului. Fără literatură, nimic din ceea ce înseamnă umanitatea așa cum o cunoaștem nu ar exista. Arta literaturii, poate mai mult decît alte arte (nu vreau să fiu blasfemiator, însă!), este garanția spiritului liber. Îl citez și pe Doru Căstăian: „Or, romanul, invenţie europeană prin excelenţă, este urît de toţi fundamentaliştii pentru că aduce în lume umorul, ambiguitatea şi relativismul bun, cel care te împiedică să aderi cu trup, suflet şi cuţit la o cauză, oricare ar fi ea”. Aș adăuga doar că literatura, mai larg decît spune Doru, aduce – tocmai prin umor, ambiguitate sau relativism bun – libertate.
Ce legătură au toate astea cu rubrica de educație, cu statutul de prof, viața mea? Exilarea lui Ovidiu și atentatul asupra lui Rushdie sînt pledoarii pentru nevoia de a păstra în școală literatura pe primul loc – și subliniez, pe primul – ca importanță! Literatura este o armă pentru apărarea libertății. Să o scoatem din seria disciplinelor fundamentale ar însemna să ne îndreptăm generațiile viitoare spre un abis întunecat. De aceea, ea trebuie să rămînă și probă distinctă la bacalaureat, așa cum trebuie să aibă întotdeauna primul loc în catalog. Literatura este cel mai bun pretext pentru formarea valorilor. Ea este cea care ne învață că o moarte nu dovedește nimic.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
