O lungă istorie de furt

Este șocant să vedem că un război purtat după regulile secolului trecut vine și cu obiceiuri din acea perioadă. Este vorba despre furturile pe care soldații ruși și armata rusă le practică în războiul din Ucraina. Sînt multe mărturii care arată că soldații ruși nu au ezitat să fure tot ce au găsit în gospodăriile ucrainene: de la calculatoare la bunuri electrocasnice și de la mobilă la jucării. Este un obicei barbar, neașteptat pentru secolul în care trăim.

Nu sînt singurele exemple. Statul rus, prin armată, a furat, conform estimărilor unui oficial ucrainean, aproximativ 600.000 de tone de cereale de la fermierii ucraineni. Dacă privim în urmă, vom vedea că există o lungă istorie de furturi pe care Rusia sau Uniunea Sovietică le-au făcut în România. Cel mai cunoscut și dureros exemplu este tezaurul României depozitat la Moscova.

Situația tezaurului României are două teme importante. Pe de o parte, rațiunea și felul în care a fost transferat la Kremlin, pe de altă parte, demersurile făcute pentru recuperare și șansele ca tezaurul să se întoarcă la București. Deocamdată, nu putem reține decît ceea ce spune guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, și anume că „un drept care nu este mereu afirmat cade în uitare”.

Cazul tezaurului românesc este, de fapt, cel al unui adevărat furt. „Reafirm că tezaurul BNR rămîne singurul caz în care o rezervă de aur este încredințată cu acte în regulă și cu toate garanțiile depozitarului că va fi returnată oricînd la cererea proprietarului, pentru ca ulterior aceste obligații asumate conform tuturor normelor și cutumelor internaționale să nu mai fie respectate”, declara anul trecut Mugur Isărescu.

Mai are România șanse reale să recupereze tezaurul aflat la Moscova? Pînă acum, demersurile nu au dus la nici un rezultat concret, ci doar la crearea unei comisii româno-ruse. Comisia nu a realizat nici un progres, iar, de-a lungul timpului, România și BNR au făcut diverse demersuri pe plan internațional, dar fără ca măcar o parte din tezaur să fie restituit.

Din punct de vedere juridic, România consideră că tezaurul este o creanță litigioasă asupra străinătății, iar Banca Națională pune la dispoziția autorităților române documente ce dovedesc dreptul de proprietate al României asupra bunurilor depozitate la Kremlin. Există un dosar al tezaurului aflat la Moscova care, începînd cu anul 1922 și pînă în present, a fost predat personal de fiecare guvernator succesorului său. România nu și-a pierdut speranța că va recupera, la un moment dat, tezaurul aflat la Moscova, iar istoria ne învață că mai devreme sau mai tîrziu avuția se întoarce la proprietari.

De-a lungul timpului, au existat două întrebări: cît de fundamentată a fost decizia de a transfera o parte din aurul țării la Moscova? Și în ce constă tezaurul trimis în capitala Rusiei?

Argumentele pentru transferul la Moscova erau destul de clare. În decembrie 1916, două treimi din teritoriul țării era sub ocupație militară străină, guvernul se mutase la Iași și acolo se afla inclusiv stocul de aur din țară. În plus, Rusia era singurul stat vecin aliat, iar cele două familii regale erau înrudite, Regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea.

În ceea ce privește conținutul tezaurului, în decembrie 1916 au fost trimise la Moscova cu trenul 1.738 de casete cu aur al Băncii Naționale plus două casete cu bijuterii ale Reginei Maria. Acolo, aurul a fost depozitat în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat la Kremlin. Valoarea totală a transportului a fost de aproximativ 322 de milioane de lei/aur.

În iulie 1917 a mai avut loc un al doilea transport care conținea nu doar aur, ci și arhive, lucrări de artă, cărți rare, manuscrise, colecții numismatice și alte valori. Întregul tezaur al României se afla sub garanția guvernului imperial al Rusiei cu privire la „siguranța transportului, a depozitării și revenirii în România”. Numai că, în ianuarie 1918, noul guvern sovietic declară că „fondul român de aur este intangibil pentru oligarhia română”. De fapt, după mai bine de 100 de ani vorbim despre un adevărat furt al tezaurului de către statul sovietic și apoi de către cel rus.

La polul opus, guvernatorul BNR a oferit recent un exemplu despre cum a tratat România rezerva de aur a Poloniei. În anul 1939, BNR a păstrat 2,7 tone de aur cu care a venit armata poloneză în România. Aurul a fost ascuns, fără nici un document, împreună cu tezaurul Băncii Naționale la mănăstirea și peștera din Tismana (județul Gorj) și a fost restituit după război, fără nici o obligație documentară.

Mai există un exemplu, despre care se vorbește mai puțin, și anume sovromurile. Contextul general a fost acela în care, după al doilea război mondial, România a fost obligată la plata unei datorii de război în valoare de 300 de milioane de dolari plus obligația de a plăti combustibilul și alimentele, ceea ce însemna aproximativ 30 de miliarde de lei pe lună, pentru un milion de soldați sovietici staționați în România.

Sovromurile erau companii mixte, româno-sovietice, prin intermediul cărora trebuia plătită datoria către URSS. Primele întreprinderi au fost înființate în august 1945, iar în total au fost 16 sovromuri, fiecare într-un domeniu de activitate: transporturi, petrol, bancar, exploatarea uraniului, a gazului natural, a lemnului, cărbunelui ș.a. Există surse istorice diferite care arată că prin sovromuri, de fapt, datoria României a fost plătită între două și zece ori mai mult, adică s-au achitat între 600 și 3 miliarde de dolari, în loc de 300 de milioane de dolari. Au fost mai multe modalități prin care s-a reușit spolierea României: capitalul părții sovietice a fost obținut din bunurile și investițiile germane din România, întreprinderile au vîndut produsele către URSS la prețuri mai mici, aferente anului 1938. De exemplu, petrolul și produsele petroliere au fost livrate la un preț cu 26% mai ieftin decît cotațiile internaționale, răscumpărarea participațiilor URSS la sovromuri a mai costat România 5,3 miliarde de lei, plătiți în perioada 1966-1975. Așadar, statul român a cunoscut metodele de jaf ale statului sovietic, continuate de cel rus. Dar furturile din Ucraina sînt o reamintire brutală a celor cu care s-a confruntat, în istorie, România.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: historia.ro