O lume absurdă, pe care nu o dorim
Kafka, în Procesul, a imaginat o lume în care cineva, personajul principal, este luat de acasă de către doi necunoscuți și dus la tribunal fără nici un fel de acuzație. Începutul romanului este memorabil: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”. Joseph K. nu este nici vesel și nici supărat pentru că i se întîmplă așa ceva. El este, la început, sigur pe el, știindu-se nevinovat. Probabil, credea că va reuși să-și dovedească nevinovăția. Dar nu va fi așa. Tribunalul, își va da seama curînd, este o lume puternic birocratizată și foarte coruptă. Abia cînd află că nimeni acolo nu a fost achitat, își concediază avocatul și încearcă să se apere singur, chiar dacă nu știe nici măcar de ce este acuzat. Ideea e aceea că este vinovat, pur și simplu. Procesul, desfășurat într-o atmosferă absurdă, se pornește și Josef K. este declarat vinovat și executat. Universul său exterior, concentraționar și dominat de o birocrație rece, indiferentă și rea, este cel care învinge. În final, personajul principal își dă seama că este pedepsit pentru indiferența sa în fața propriului destin, într-o lume agresivă și decadentă. Își acceptă sfîrșitul ca pe o eliberare.
La Josef K. m-am gîndit atunci cînd, din motive strict umane, am întîrziat cu plata ratei la „banca mea”, adică acolo unde am tot făcut împrumuturi, unde îmi țin cardul cu salariul și căreia i-am plătit de-a lungul timpului sute de milioane, poate chiar miliarde de lei credite, dobînzi, comisioane și penalități. Reacția băncii despre care vorbesc a fost ceva ce nu pot descrie. M-au pedepsit pentru loialitatea pe care le-am arătat-o timp de zeci de ani. Mai întîi au pus niște copii să mă sune și să mă întrebe cînd sînt născut. Văzînd că nu iau în serios chestia asta, au pus niște roboți să mă sune. Încontinuu... M-au sunat tot timpul, pînă cînd am reglat situația. Mă sunau dimineața, la prînz și seara. Și făceau asta ostentativ, așa cum vă spuneam, ca o pedeapsă. Adică apelul nu se producea după un număr de telefon, pe care să zicem că l-ai putea bloca și scapi. Nu, apelurile veneau încontinuu și de pe numere de telefon mereu diferite. Ceea ce înseamnă că oamenii erau foarte bine pregătiți. Adică acest mod de pedepsire era rezultatul unui plan elaborat. Deci așa pățeau toți clienții care făceau ceva nepermis, nu numai eu.
În timp ce eram sunat mă întrebam dacă cineva de acolo a știut pe cine a pus pe aparate. Adică dacă a interesat pe cineva relația mea cu banca, statutul meu în raport cu ei și faptul că niciodată nu a existat un credit pe care să nu-l fi returnat pînă la ultimul leu, cu comisioanele, penalitățile și dobînzile aferente. Nu, bineînțeles că nu. Ăștia de acolo ne tratează ca pe o pastă, nu ca pe niște clienți. Pentru ei nu sîntem oameni, ci sîntem ceva a cărei singură menire este să plătească la timp. Altfel ești pus pe aparate și sunat încontinuu. Ca să vezi și tu ce înseamnă să nu fii cuminte și să te pui cu ei.
Cu ei nu ai dreptul de a fi om, cu problemele, nevoile și grijile tale, inclusiv cele financiare. Pentru ei ești ceva, nu o entitate vie, ci doar o extensie care trebuie să facă ceea ce spun ei, la momentul X. Trebuie, deci, să fii ca un calculator din rețeaua lor de mașini cuminți, care stau acolo unde le pui. Nu ești o ființă, deci nu meriți nici un fel de respect. Nici măcar acela datorat unei rîme care traversează strada și pe care șoferul o vede și o ocolește. Pînă și rîma care traversează strada se bucură de mai mult respect decît un debitor din ăsta indisciplinat al unei bănci care operează în România. Rîma, săraca, este ocolită și iertată de șofer, pentru că el este om și nu calculator. Adică șoferul, om fiind, poate dezvolta sentimente, printre care și pe cel de milă. Tu, ca debitor al unei asemenea industrii absolut perverse de făcut bani, nu beneficiezi de nici o înțelegere și de nici o scutire. Trebuie să înțelegi odată că nu ești decît o sursă de făcut bani și să te porți ca atare.
Nu știu dacă banca respectivă face același lucru cu clienții foarte mari. Am unele îndoieli. Noi, oamenii de rînd, sîntem executați de calculatoare. Posesorii de mașini scumpe și credite mult mai mari cred că intră pe intrarea din față la președintele băncii și beau cafeaua împreună sau joacă golf împreună. Asta am aflat cu ocazia crizei financiare din anul 2008 despre aceste bănci. Am aflat că se joacă cu banii noștri și că apoi se declară a fi prea mari pentru a falimenta. Sistemul este unul kafkian, corupt, dominat de bunul plac al celor care se cred puternici într-o lume pe care o fragilizează din ce în ce mai mult.
Comportamentul acesta depersonalizant este ceva inimaginabil. Este esența cinismului unui sistem care nu mai are nimic de-a face cu lumea în care operează. Pe ei îi interesează profiturile și atît. Nu te sună nimeni să te întrebe dacă ți s-a întîmplat ceva și să-ți mulțumească pentru miliardele de lei cu care le-ai susținut coșmelia antiumană și anticapitalistă. Nu, ei te pun pe un calculator care te sună încontinuu. Ei te pedepsesc. Dacă ăsta este rezultatul după mii de ani de evoluție umană și sute de ani de evoluție capitalistă, apoi trebuie să recunoaștem că am greșit undeva. Cum să permitem calculatoarelor să-și bată joc de noi? Pentru asta le-am inventat? Putem bănui că, în curînd, roboții cu chip de om ne vor bate în poartă și ne vor intra în case pentru ne cere banii pe care nu i-am plătit la timp. Și dacă nu vom avea acei bani în acel moment, ce ne vor face? Ne vor bate? Ne vor schingiui? Sau ne vor urca într-o dubă și ne vor arunca în prima rîpă ca pe ceva ce nu mai contează? Omul care nu și-a plătit la timp rata la bancă va deveni, fără a-l întreba nimeni de ce, un fel de proscris? Va fi un fel de paria bun să i se întîmple orice? Săracilor cu mintea ce sînteți, noi nu avem mașini pe care să le contrapunem mașinilor voastre. Noi sîntem simpli oameni, care sînt obligați să-și gestioneze singuri și bucuriile, și necazurile.
Mai există ceva dincolo de profiturile acestor rătăciți? Evident că nu. Bani și atît. Nimic altceva nu mai contează. Atunci ar trebui să le spunem că aceasta este o lume pe care nu o dorim. Nu dorim o lume în care mașinile să ne sune zi și noapte și să-și bată joc de noi. Mașinile nu știu că noi sîntem oameni și avem probleme diverse, și chiar drepturi, și chiar dreptul de a întîrzia cîteva zile cu plata ratei la bancă. Mașinile nu știu nici despre ele că sînt mașini. Ele sună pentru că așa sînt puse să facă de către niște exaltați ai carierei care se laudă pe stradă că sînt nu știu ce „branch” sau „country” manager la nu știu ce morișcă din asta de făcut bani, care-și zice bancă.
Așa cum spuneam, aceasta este o lume și o organizare pe care nu le dorim. Și asta s-a văzut și se va mai vedea. Chinezii au scos tancurile pe stradă ca să le apere. Probabil că așa înțeleg ei economia de piață și democrația. La noi, în lumea pe care încă o mai numim liberă, cine va scoate tancurile pe stradă ca să-i apere? Și nu fac aici apologia violenței și nici nu îndemn la violență. Numai că și ultimul birocrat din sistemul despre care vorbesc ar trebui să-și dea seama că bătaia de joc la adresa clienților nu mai poate continua. Este de înțeles de ce oamenii nu mai vor să aibă de-a face cu băncile și preferă, acum, în secolul XXI, plata salariilor în numerar sau evită circuitele bancare prin tot felul de mijloace, chiar mai ciudate, cum ar fi cardurile la tot felul de instituții internaționale despre care nu știe nimeni nimic, dar care garantează că nu iau comisioane ascunse și nu te sună noaptea pentru că au o problemă de rezolvat cu tine. Dacă lumea noastră pare că intră în impas, asta se datorează și unor asemenea situații. Este un fel de pierdere de sens pe care o suferim în contactul cu folosința mașinilor în viața noastră. Criticii capitalismului au dreptate cînd ne reproșează cinismul și indiferența față de om. Dacă omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor, ci doar o bucată de carne de care își bate joc un calculator, atunci înseamnă că avem o problemă, o mare problemă. Dacă pînă și dreptul de a ne scuza pentru neplata unei rate la timp ne-a fost anulat, atunci la ce ne mai raportăm? Ce sens mai avem? Este un fel de alienare, de îndepărtare a omului de lumea în care trăiește și care ar trebui să rămînă a sa. Acesta nu este capitalismul pe care l-am dorit și, dacă s-a ajuns aici, este o mare eroare. Este ceva ce trebuie să corectăm urgent. Să fim mai atenți la problemele de ordin etic ale relației dintre roboți și oameni. Asta pentru că roboții nu sînt oameni pentru a-i putea înțelege pe oameni. Să punem oameni să vorbească cu oamenii, pentru că numai oamenii îi pot înțelege pe oameni.
Poate că cei care ne conduc vor înțelege ceea ce vreau să spun și vom declanșa o dezbatere serioasă despre limitele folosinței mașinii în relația cu oamenii. Deși va fi destul de dificil pentru că nu este vorba decît despre niște birocrați care au impresia falsă că mașinile respective îi ajută. Nu-i ajută deloc, dimpotrivă. Trebuie să facem ceva, pentru că nu putem accepta o lume kafkiană, adică nu putem accepta că sîntem vinovați pentru că așa ne spun mașinile din jurul nostru. Sigur, poate că eu am prea multe pretenții de la cei care se află acum în fruntea noastră. Accept asta. Dar nu înseamnă că la un moment dat, mai devreme sau mai tîrziu, nu vom începe această dezbatere. Altfel, în viitor, într-o dimineață, un om se va trezi cu doi roboți la ușă care îi vor spune că este vinovat și-l vor aresta.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
