O lecție de dirigenție

Nu există nici un dubiu că proiectul politic al Uniunii Europene este cea mai bună idee care le-a trecut prin cap oamenilor politici ai acestui continent. Iar pentru România este un noroc istoric de proporții. Să nu uităm asta nici o clipă! Să ne reamintim că UE este o binecuvîntare pentru România, mai ales zilele acestea, cînd celebrăm un secol de la alt mare noroc istoric care a dat peste bieții de noi. Dacă ceea ce am obținut în 1918 a fost plătit cu vîrf și îndesat înainte (dar tot noroc s-a chemat, căci de cele mai multe ori țări precum România plătesc un preț scump și nu obțin nimic), ceea ce am obținut în 2007 aproape că nu a costat nimic. Dimpotrivă, aș spune că beneficiile aderării la UE au început cu beneficiile pre-aderării, dacă vă mai aduceți aminte de ele. Relația României cu UE a fost, pînă acum, o binecuvîntare continuă și am fi pur și simplu idioți sau ticăloși să o considerăm altfel. Că noi înșine nu am putut extrage încă și mai multe beneficii din ea, este exclusiv vina noastră și ar trebui să ne dăm palme, privindu-ne în oglindă, pentru asta. Observațiile care urmează le fac crezînd total în aceste rînduri.

Zilele trecute, la Paris, șefi de stat din toată lumea s-au strîns să comemoreze veacul de la armistițiul care a pus capăt celui dintîi Război Mondial. Cu acea ocazie, într-un discurs care aproape a epuizat știrile venite de la eveniment, președintele Macron a jonglat cu mari cuvinte, în stil frumos, de eseist francez de cafenea: „Patriotismul este exact contrariul naționalismului. Naționalismul este o trădare a patriotismului“, a formulat președintele francez, ca punct culminant al unei lecții de dirigenție date lumii de sub Arcul de Triumf. Macron a stabilit clar ce nu avem voie să uităm, dar și cum anume trebuie să ne reamintim ceea ce nu trebuie să uităm – căci nu avem voie să ne amintim chiar așa, cum ne taie capul.

Președintele Macron a mai explicat, pe îndelete, că nu e frumos să te gîndești numai la tine, să te pui pe tine însuți pe primul plan și să nu te gîndești și la alții. Încîntată că, astfel, francezul „i-a tras-o“ omologului american, care s-a declarat de atîtea ori naționalist, presa a cam trecut cu vederea că observația elogioasă pe care același președinte Macron o făcuse cu trei zile înainte despre controversatul mareșal Pétain nu pare a fi chiar o dovadă că domnul diriginte însuși se gîndește, atent, la sensibilitățile altora. În trecere, mă întreb doar cum ar fi dacă șeful statului român s-ar trezi să-l elogieze cu ocazia centenarului Unirii pe Ion Antonescu, al cărui destin seamănă foarte mult cu cel al lui Pétain? Dar să lăsăm asemenea gînduri deoparte, căci ele nu fac decît să deturneze discuția, să încurce chestiile și, dacă tot am zis „în trecere“, chiar să trecem, passons…

Mă grăbesc să precizez că Trump merită cîteva vorbe tari din partea europenilor. Nu că asta l-ar schimba cu ceva, căci incapacitatea lui de a pricepe de ce Europa este partenerul privilegiat al Americii în această lume are cauze nevindecabile. Dar, după ce el însuși a spus, în iulie, că UE este „un inamic“ pentru SUA, referindu-se, e drept, la comerț, o replică pe măsură trebuia să vină. Însă, recunosc, aș fi preferat o replică ceva mai inteligentă. Altruist, noul diriginte al UE i o întoarce: vrea armată ca să apere Europa de Statele Unite ale Americii. Gîndindu-se mereu la celălalt, Macron a decis să ridice miza confruntării. Ne amenință Trump cu un război comercial? Păi, ia stai să-l amenințăm și noi cu un război, dar de-adevăratelea, cu armate. Deștept băiat! Om politic „prima-ntîia“!

Dar să nu uităm nici o clipă că măiestria franceză se încununează în eseu. Și să ne lăsăm, pentru o clipă, ademeniți în jongleria intelectuală cu „patriotismul“ și „naționalismul“. Una-i una, dar nu-i alta, iar alta este exact opusul uneia, chiar dacă una și alta cam seamănă. Nimic de spus, musiu a adus-o frumos din condei. După ce gustăm deliciul acestui joc conceptual, să mai facem un pas în profunzime. În fond, discursul lui Macron mărturisește iarăși un clișeu devenit lozincă și adevăr imuabil la nivelul elitei politice europene, anume că nenorocirile secolului trecut au fost determinate de blestematul ăsta de naționalism, iar misiunea istorică a Uniunii este tocmai anihilarea naționalismului, căci așa se asigură pacea pe termen lung.

Dacă reduci nenorocirile secolului XX la izbucnirea războaielor mondiale și, mai precis, la resortul care a generat nebunia centrifugă din Imperiul Austro-Ungar din anii 1910 sau la obsesia Germaniei de a ataca Franța, da, e foarte mult naționalism acolo, așa că explicația ține. Dar nu sînt sigur că alunecarea spre nazism a Germaniei în epoca post-Weimar se explică pe de-a întregul prin naționalism și sînt absolut sigur că marasmul comunist care a devastat Europa pentru mai bine de o jumătate de secol nu are nici o legătură cu naționalismul. Mi-e teamă că viziunea bruxelleză asupra istoriei Europei este destul de limitată – vede doar o parte a nenorocirii, și nici pe aceea întreagă. E ca și cum ai ancheta un incendiu cauzat de modul în care a fost gestionat un rezervor cu motorină și ai decide că motorina e de vină.

Cît despre celelalte catastrofe umane ale secolului trecut, cum să spui deschis tocmai tu, dirigintele Europei, că o anume ideologie a nenorocit o jumătate de continent pentru o jumătate de secol, cînd șeful Comisiei Europene tocmai l-a sărbătorit pe fondatorul acestei ideologii sub o statuie făcută cu bani veniți din China? De care tocmai ne-a spus dirigintele că vrea să ne apărăm cu o armată. De China, ca și de Statele Unite. Nu-i, totuși, cam vraiște mintea asta europeană de azi?

Întrebarea cea mare, cu adevărat înspăimîntătoare, este, cred, „Cum de ajungi să ucizi în numele națiunii tale?“, iar accentul întrebării mi se pare că trebuie să cadă pe crimă, nu pe națiune. În fond, oamenii ucid în numele a orice. Dar acest gen de întrebări nu intră în sfera dubiilor liderilor Europei de azi și nici nu a făcut obiectul lecției de dirigenție.

Addenda. A doua zi după ce acest articol a plecat la tipar, am aflat și eu, dimpreună cu toată lumea, că afirmația lui Macron cu privire la armata europeană nu a fost chiar așa cum a redat-o presa. Președintele Franței nu a zis că Europa trebuie să fie gata să se apere de China, Rusia și chiar de Statele Unite, ci a zis că trebuie să fie gata să se apere de China, Rusia, chiar și fără ajutorul Statelor Unite. Greșeală de traducere, s-a spus. Un înțelept al zilelor noastre spunea că bietul om de azi are două variante în viață: fie nu citește presa și este neinformat, fie citește presa și este dezinformat. Și eu, ca și dumneavoastră cred, am optat să fiu dezinformat cu riscul implicit de a duce mai departe dezinformarea. Așadar, observațiile mele legate de afirmația președintelui francez cum că Europa are a se apăra militar de America nu se mai susțin. În schimb, lecția de dirigenție rămîne.