O istorie a gesturilor obișnuite, asta e viața ta întreagă

Publicat în Dilema Veche nr. 829 din 9 - 15 ianuarie 2020
Ai fost, bă, careva fericit la viaţa ta? jpeg

Finalul anului precedent a venit cu o schimbare în sistemul de învățămînt (și nu numai), odată cu numirea ca ministru a doamnei Monica Anisie, schimbare care începe să provoace și efecte. Ceea ce văd eu pînă una-alta îmi pare de bine. Sigur că niciodată nu vor fi toți oamenii mulțumiți, e firescul unei societăți, mereu vor fi unii care să critice sau să dezaprobe, mereu vor fi argumente aduse în favoarea sau în defavoarea unei idei, iar balanța e, adesea, greu de echilibrat obiectiv.

Una dintre primele chestiuni care a stîrnit interes este cea legată de „tăierea hîrtiilor“. Între profesori, și o spun de la firul ierbii, a generat mult entuziasm, ceea ce eu aș spune că e un semnal pozitiv. Sigur, au existat și propuneri duse la extremă, unii ar vrea să se desființeze tot. Dar asta chiar nu se poate, pentru că undeva, cumva, trebuie să existe o cuantificare a muncii, a activității tale și a calității ei; în plus, unele „hîrtii“ sînt un factor reglatoriu pentru propria ta situare în orizontul scopurilor pe care ți le propui ca profesor, sistematic și etapizat. Cu alte cuvinte, simplificat vorbind, te ajută să menții un ritm echilibrat al parcurgerii programei școlare și îți stabilesc limitele dincolo de care ai derapa poate mult față de aceasta, dus de val, de entuziasme sau de comoditate. Altele însă sînt, cu siguranță, inutile.

La ce vreau să mă refer, însă, sînt reacțiile care mi-au ajuns la urechi, prin intermediul unor prieteni profesori, de la unii directori. Există o sumedenie de astfel de șefi care își justifică existența în vîrful acestor minuscule piramide care sînt școlile, aproape exclusiv prin hîrtii. Sînt niște hîrțogari prin excelență, leșinați de plăcere în fața dosarelor. Îmi spunea, de exemplu, o prietenă că directoarea ei adjunctă se arăta scandalizată de posibilitatea desființării proceselor-verbale de la ședințele cu părinții sau a condicii de prezență. „Ministra asta habar nu are despre ce vorbește“, spunea, superior, în sala profesorală. O cunosc pe respectiva directoare, care a ajuns pe funcție după vreo cîțiva ani de semiprofesorat, căci a fost pe un post care nu implică oră de oră muncă cu clasa de elevi, și care și-a găsit vocația, se pare, în varianta aceasta de manageriat. Acum, luate pe rînd, doar aceste puncte minuscule din tot ceea ce înseamnă „tăiatul de hîrtii“. „Cum dovedești că ai făcut ședință fără proces-verbal?“, se întreba dînsa. Aș remarca, mai întîi, această nevoie de a dovedi, care se înscrie în problematica dihotomică a ceea ce mai amintisem într-un articol anterior că remarcase Daniela Vișoianu, consilier în Ministerul Educației și Cercetării. Dihotomia dintre a avea încredere și a ține sub control. Apoi, fixează activitatea într-o zonă a formalului, nu a necesarului. La ce bun o ședință cu părinții, de fapt? La organizare, la discutarea unor aspecte care țin de buna funcționare internă, la stabilirea unor interese comune etc. E ca o reuniune de familie, să spunem. Voi faceți procese-verbale cînd stabiliți dacă în week-end mergeți la film sau la teatru? Dovada pe care o presupune remarca directoarei mută accentul dinspre uzual și funcțional înspre extraordinar și formal. Dar, dincolo de această nuanță, dacă tot e vorba despre dovezi, o simplă listă cu semnături e o dovadă la fel de bună. Ca să nu mai vorbesc de faptul că la aceste ședințe oricum părinții semnează tot felul de alte acte necesare școlii, de la cele care vizează GDPR-ul pînă la unele care țin de acordarea permisiunii pentru consiliere psihologică sau pentru tratamente medicale stomatologice. Poate că unii directori însă au o plăcere a lecturii textelor nonficționale, cu caracter de reportaj. Mi-i imaginez citind teancuri de procese-verbale din care află cum a luat cuvîntul X părinte pentru a întreba cînd se vor elibera permisele de transport în comun, iar doamna dirigintă i-a răspuns că elevii încă pot călători cu carnetele de elevi.

Apoi, chestiunea condicii de prezență. Nu știu dacă se va reuși simplificarea ei, pentru că nu despre desființare propriu-zisă a fost vorba. Însă, pentru cine nu știe, să spun că profesorul semnează la fiecare oră de curs pe care o susține, menționînd într-o rubrică subiectul lecției, iar în alta clasa. Acum, sigur, de obicei există un om desemnat, de regulă din secretariat, care scrie după orar, în fiecare zi, intervalele de timp și numele profesorilor. Deci, pentru fiecare profesor din școală, scrie cinci-șase rubrici cu ore și cinci-șase rubrici cu numele. Apoi, vin profesorii care în dreptul fiecărei ore scriu subiectul lecției respective și semnează în dreptul fiecăreia. Mulți oameni implicați în toată chestia asta. Într-o școală medie ca mărime, pentru o singură zi, se completează în jur de zece pagini de condică, dacă nu mai multe. Acum, în ce alt domeniu de activitate se mai practică o astfel de prezență cu semnătură în dreptul fiecărei ore de muncă și menționarea explicită a activității desfășurate în acea oră? De ce să nu fie suficientă o semnătură simplă de prezență în activitate la începutul zilei și, eventual, una la plecare? Nu mai spun că, dacă e de serviciu prin școală, profesorul mai semnează și un proces-verbal în care menționează că în intervalul pauzei cutare sau cutare a fost de serviciu pe coridorul cutare sau în colțul de curte cutare, iar în timpul acestor pauze nu s-a întîmplat nici un incident neobișnuit. Nu ar fi suficient să completeze doar dacă a fost un eveniment deosebit?

Cum se spune că ceea ce faci la începutul unui an vei face tot anul apoi, voi încheia acest articol într-o notă optimistă, ca să îmi fie bine și mie, să vă fie bine și vouă, celor care citiți, în 2020. Un poet contemporan, Dmitri Miticov, spune cam așa: „O istorie a gesturilor obișnuite, / asta e viața ta întreagă, dar și iluzia / că mai poate fi și altceva acolo, / imagini calde sau tot ce ai fost învățat / vreodată despre educație, familie, mediu și alte / asemenea resurse ale vocabularului“. Le scot din ansamblul de sens al volumului, pentru a mă folosi de ele, propunîndu-ne să nu facem din educație (sigur, nici din celelalte) doar niște resurse ale vocabularului, niște imagini calde, adică niște constructe, niște iluzii, ci să îi permitem să aibă o viață firească, a gesturilor obișnuite.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

image png
Reevaluarea lucrurilor de acasă
Și e de observat că țara s-a schimbat în mod fizic, mult mai mult decît atitudinea locuitorilor ei.
p 7 Sam Altman WC jpg
Capitalul cîștigă și în domeniul IA
Nu e de mirare că OpenAI nu a reușit să-și respecte misiunea.
image png
image png
Birocrații inventate, care să justifice plusul la salariu
Ne mai mirăm, apoi, de ce pleacă profesorii din învățămînt sau de ce ezită să vină.
image png
Șanticler
Rămîne să mai vorbim, desigur, despre sensurile alunecoase și imprevizibile generate de larga circulație a cuvîntului efemer.
image png
Un recrut de odinioară
Pe spatele gecii tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele US Air Force.
image png
Mintea democratică și impunitatea poporului
Pe cînd mintea democratică nu exista, popoarele erau pedepsite.
image png
Moș Crăciun, John Fitzgerald Kennedy și bomba nucleară
A fost fix pe dos. Anul 1962 a adus cea mai gravă criză din timpul Războiului Rece, criza rachetelor nucleare din Cuba.
image png
Nevoia de umanioare
Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.
image png
O fabulă a lui Socrate
E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea.
image png
Spirala ghinionului și ghicitul în gri
Poate nu la fel de ostentativ, dar cei care spun lucrurile sînt, din nou, tratați ca excentrici stridenți și, pe alocuri, isterici.
image png
Cine sapă la temelia pilonului II
Este incredibilă tenacitatea cu care politicienii din zona de stînga atacă pilonul II de pensii administrate privat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.