O farsă telefonică

În timp ce, pe 28 noiembrie, în India, la Mumbai, Hotelul "Taj Mahal" ardea şi turiştii erau reţinuţi ca ostatici, iar presa care încerca să ghicească sensul atacului terorist scria despre implicarea Pakistan-ului (problema fiind doar la ce nivel), un bărbat pretinzînd că este ministrul indian al Afacerilor Externe l-a ameninţat telefonic pe preşedintele pakistanez: dacă nu vor fi predaţi Indiei autorii atacurilor, vor urma lovituri militare. Ştirea a fost difuzată şi de Agenţia Reuters, autorităţile pakistaneze au confirmat că apelul a venit de la un număr verificat ca aparţinînd ministerului indian. Dacă era aşa, ameninţarea trebuia luată în serios, şi aşa a şi fost, aviaţia pakistaneză a fost pusă în stare de alertă maximală şi statul major pîndea orice fel de semn al unei eventuale agresiuni indiene. Războiul între două puteri nucleare era după colţ. Apoi, ministrul pakistanez a dat o declaraţie unde a afirmat că a aflat prin intermediul unor terţe părţi că a fost o farsă. Omul de la telefon nu era ministru indian şi cînd acelaşi a încercat să intre în contact cu Condoleezza Rice, secretar la Departamentul de Stat al SUA, barierele de securitate au funcţionat şi "farsa" a fost dejucată. N-a rîs nimeni, la Mumbai numărătoarea morţilor depăşise suta, toate oficialităţile implicate au fost indignate; şi totuşi, rămîne întrebarea cum de a fost posibil ca un ministru să poată fi victima unei asemenea mistificări şi cum de a reuşit vocea misterioasă de la telefon să ocolească protocolul care reglementează telefoanele între liderii mondiali şi diplomaţii de înalt nivel. Oricare ar fi fost împrejurările, coincidenţele şi trădările necesare unei farse de succes, ea a devenit credibilă pe fondul tensiunii niciodată stinse dintre India şi Pakistan, confirmînd presupunerea că atacul terorist a plecat din Pakistan şi a fost susţinut de anumite forţe de acolo (armată, servicii secrete). Aproape toţi comentatorii sînt gata să accepte că guvernul civil din Pakistan a fost doar spectatorul acestei sîngeroase tragedii. Este de presupus că preşedintele Zardari e sincer cînd spune că "atacul de la Mumbai n-a avut drept ţintă doar India, ci şi noul guvern democratic al Pakistan-ului, precum şi procesul de pace cu India, iniţiat de noi". Zardari a devenit preşedinte după asasinarea soţiei sale Benazir Bhutto şi accesul său la funcţia supremă prin înlăturarea generalului Pervez Musharraf nu a fost cel mai paşnic şi democrat proces din lume. Guvernul Pakistanului de-abia urmează să-şi dovedească devotamentul democratic, să abordeze într-un fel nou relaţiile cu India şi problema Kashmir-ului, să învingă neîncrederea şi intoleranţa reciprocă. Neîncredere şi intoleranţă foarte prezente în rîndurile înaltului personal birocratic (cînd preşedintele Zardari a propus colaborarea între serviciile secrete ale celor două ţări, pentru a neutraliza organizaţia teroristă Jamaat-ud Dawa, a fost acuzat că "se predă fără luptă") şi e bine răspîndită în rîndul maselor predispuse la atacuri culminînd în masacre. Un preşedinte prea paşnic ar pierde sprijinul unor persoane de care are mare nevoie pentru a se menţine la putere, un preşedinte agresiv ar fi o reală ameninţare pentru pacea mondială (şi India, şi Pakistan-ul au arme nucleare şi mijloacele de a le transporta), iar acţiunile NATO din Afganistan ar fi serios compromise. În această variantă catastrofală, zona Asiei de Sud-Est ar completa zona de conflict din Orientul Mijlociu, "un continuum de haos de la Marea Mediterană pînă în jungla din Myanmar" (Robert D. Kaplan, International Herald Tribune, 8 decembrie). Într-un efort de negare a realităţii printr-o operaţie de Public Relations, autorităţile pakistaneze au organizat pentru ziarişti o vizită la cartierul general al organizaţiei Jammat-ud-Dawa, la 30 de kilometri de Lahore: un lunch cu pui condimentat şi orez a însoţit explicaţiile despre acţiunile caritabile ale grupului. Cu trei săptămîni înainte de această vizită, un conducător al grupului, Atiq ur-Rahman, spunea ritos corespondentului ziarului Times: "Nu ne place democraţia. Noi luptăm pentru instaurarea Califatului islamic în lume. Orice forţă din lume care ni se opune va fi făcută ţăndări". În acest război total, nici o armă - nici măcar cea a farselor telefonice - nu este neglijată.