O dezbatere romînească
În ultima vreme, tot mai multe voci din spaţiul politic, dar şi din societatea civilă, cer o dezbatere publică amplă în jurul prezenţei trupelor noastre în Irak şi, prin extensie, în legătură cu implicarea militară a României în conflicte care, aparent, nu au legătură cu noi. Impresia este că toată lumea cere dezbaterea şi un Cineva, ocult şi atotputernic, care ar trebui să o organizeze, să dea cuvîntul şi să ia cuvîntul, refuză să înceapă "lucrările". S-ar zice că sîntem în acea situaţie stranie în care toată lumea spune "Să dezbatem!" şi nimeni nu începe dezbaterea. În realitate însă, dezbaterea există. În ultimele 12-14 luni, s-au publicat sute de articole pe această temă, s-au consumat zeci de ore la radio sau la televiziune discutîndu-se acest subiect, s-au pronunţat, la conferinţe şi seminarii, mai toţi experţii ştiuţi sau inventaţi, în fine, nu cred că există persoană publică a cărei opinie în legătură cu prezenţa trupelor noastre în Irak să nu fi fost auzită. Oricine are un minim interes pentru chestiune ştie bine care sînt ziarele şi comentatorii favorabili angajamentului nostru în Irak şi care sînt criticii, iar argumentele celor două tabere sînt, şi ele, bine cunoscute. Însă impresia generală este că această dezbatere nu există. Şi asta mă îngrijorează. Există, cred, două cauze majore pentru care ceva ce se întîmplă în realitatea romînească, i.e. dezbaterea asupra prezenţei trupelor noastre în Irak, pare că nu se întîmplă. Prima cauză este că dezbaterea a început tîrziu. Ca o nouă probă a lipsei de sincronicitate a lumii româneşti la lumea euro-atlantică, în lunile premergătoare atacului american asupra Irakului nimeni în România nu punea profund problema poziţiei noastre în chestiune şi, mai ales, nimeni în România nu discuta public participarea noastră cu trupe la operaţiunile post-conflict. Decizia de a trimite trupe în Irak a fost luată în stilul puterii pesediste din acea vreme. Adică, fără consultare publică. Poporul nu a fost întrebat, nu a fost nici măcar sondat, iar parlamentarii au votat cu sentimentul că fac o mutare obligatorie. PSD a avut mereu un stil ascuns, "expert", aproape masonic de a gestiona puterea. Liderii PSD nu se temeau de opinia publică, aşa cum cred mulţi, ci aparţineau acelei şcoli de gîndire care spune că puterea este o activitate pentru foarte puţinii aleşi dintre puţinii chemaţi. În chestiuni precum trimiterea de trupe în Irak, cei din afara castelului nu se pot pronunţa pentru simplul motiv că habar nu au de fondul adînc al problemei. Credinţa pesediştilor, venită de la părintele lor spiritual, este că numai cine are pîrghiile trebuie să aibă informaţiile, aşadar numai cine e la putere ştie. Pe scurt, problema PSD nu era incapacitatea de a persuada public, ci incapacitatea de a gîndi democratic. În chestiunea irakiană, PSD nu a lansat tema implicării noastre spre dezbatere publică şi, prin controlul pe care îl avea asupra mediei, a impus ca unic răspunsul guvernamental. Dezbaterea reală a început după 2004, episodul răpirii jurnaliştilor români în 2005 fiind prilejul. Întîrzierea dezbaterii a frustrat pe cei, puţini, care chiar aveau nevoie de ea şi urma amară a acestei frustrări s-a transmis, cumva, pînă azi. A doua cauză pentru care ni se pare că nu dezbatem cînd, de fapt, dezbatem, este că dezbaterea nu are impact. Nu există nici o situaţie pînă acum în care guvernanţii să fi decis ceva în materie de politică externă şi de securitate, considerînd serios vocea opiniei publice. Mai mult, nu există nici un caz în care cursul acestor politici să fi fost măcar cosmetic modificat din asemenea raţiuni. Chiar şi marile direcţii de politică externă şi de securitate, precum aderarea la NATO şi la UE, au fost mai întîi formulate politic şi apoi au devenit simpatice poporului, pentru că rimau cu tipul de libertate şi de prosperitate occidentală. Aşadar, la noi, lipsa de impact a dezbaterii pe acest gen de teme este de domeniul tradiţiei. De aceea, sentimentul de "degeaba" este puternic şi, în final, descurajant. Mai departe, cred că această lipsă de impact are şi alte explicaţii, în afara autismului deja ştiut şi probat, al elitei noastre politice. Dezbaterea pare inexistentă din cauza lipsei de argumente, a fragilităţii raţionamentelor, a superficialităţii analizelor. La noi, argumentele s-au epuizat în primele gesturi debatorii. Cei care se opun prezenţei noastre în Irak, vorbesc în termeni emoţionali ("de ce să curgă sînge românesc pe meleaguri străine?"), în termeni contabili ("am economisi 90 de milioane de euro pe an dacă ne-am retrage") sau în termeni pseudo-morali ("Bush nu a făcut bine că s-a dus în Irak, atunci nici noi nu trebuia să mergem"). Cam acestea sînt argumentele contestatarilor. Susţinătorii sînt şi mai săraci în argumente. Ei joacă fie cartea onoarei ("dacă ne-am angajat, să mergem pînă la capăt"), fie retorica la modă ("terorismul e o problemă globală, este deci şi problema noastră, acţiunile din Irak fac parte din lupta anti-teroristă, aşadar trebuie să participăm"). Nu există nici un alt argument şi toate discuţiile se reduc la învîrtirea acestor cinci idei. Recent, tînărul domn Olteanu de la Camera Deputaţilor a îmbogăţit dezbaterea cu un raţionament nou - domnia sa s-a trezit vorbind despre ce vor americanii şi ce vor europenii şi cum noi trebuie să vrem ce vor europenii, că la ei ne şade interesul acum. Acesta este nivelul acestei dezbateri, de ce mă mir că nu se vede? O discuţie se menţine în atenţie prin prospeţimea argumentelor, prin adîncimea lor, prin înnoirea perspectivei, prin descoperirea altor puncte de vedere. La noi, se spun de doi ani aceleaşi cîteva lucruri. Nu e de mirare că, deşi vorbim, nu auzim nici măcar noi înşine că vorbim, pentru că - da, asta e culmea acestei dezbateri! - chiar cei care participă la ea, cer ca dezbaterea să înceapă. Dezbaterea publică înseamnă confruntarea publică a argumentelor. Cum la noi aceste argumente s-au dezbătut deja, putem spune că, deşi zgomotul nu s-a stins, dezbaterea s-a încheiat. Iau asta ca pe o probă tristă a anvergurii noastre intelectuale şi aştept, de fapt, reînceperea dezbaterii.
