Numele de la mijloc

Cei care le ştiu pe toate şi pe care nimeni nu-i poate înşela îţi spun cum îl cheamă " Barack Hussein Obama ", accentuează numele din mijloc şi se miră cum de nu crezi că de fapt acest om de culoare musulman, devenit preşedintele Statelor Unite, va conduce cea mai mare putere economică şi militară a lumii acolo unde vor s-o vadă coreligionarii săi din lumea întreagă. "Nu e musulman" " încerci să spui şi urmează privirea cu "proasto!". Pentru că unii sînt atît de inteligenţi şi ceilalţi atît de proşti, discursul de joi de la Cairo a fost aşteptat cu atenţie şi descris, chiar înainte de a fi rostit, drept "un mesaj istoric către lumea musulmană". Amir Taheri, un comentator avizat (Times Online, 2 iunie) al problemelor lumii musulmane, arată că "Obama este primul lider major occidental, după Bonaparte, adresîndu-se Islamului ca unui bloc unitar, adoptînd viziunea unui Islam unic, împărţind lumea conform convingerilor religioase. Se ignoră astfel diversitatea conflictuală a celor 57 de naţiuni majoritar musulmane şi se confirmă iluzia, întreţinută de oameni ca Osama ben Laden şi Mahmoud Ahmadinejad, că Islamul este unul şi indivizibil şi va trebui într-o bună zi să se unească într-un Califat unic". În campania sa electorală, Barack Obama a reuşit să-şi convingă ascultătorii americani că experienţa lui de viaţă între religii, tradiţii familiale şi şcoli diferite îi asigură abilităţile necesare unui dialog pragmatic, cînd nevoile minorităţilor sînt respectate fără ca majorităţile să se simtă vinovate. Dar, în Statele Unite, există un public gata să recepţioneze acest mesaj şi care, chiar dacă nu-l acceptă în integralitatea sau în toate nuanţele sale, nu-l respinge. Alegînd Cairo pare a răspunde unei necesităţi politice: Obama dă importanţă unei ţări care după ce a recunoscut Israelul mai are un rol de jucat în relansarea procesului de pace în teritoriile palestiniene. Dar pe de altă parte, prin distanţa faţă de politica democratizării dusă de administraţia Bush, discursul lui Obama îi poate încuraja pe tiranii de la putere, descurajînd mişcările reformiste, anulînd, de fapt, aspiraţia spre libertate şi spre o guvernare decentă a unor oameni care nu ştiu sau nu pot să se organizeze politic. Eşecul instalării democraţiei în Irak prin forţă (forţa s-a văzut, democraţia " nu prea), tribulaţiile militare din Afganistan, fragilitatea politică a Pakistanului impun necesitatea adoptării unor alte politici faţă de o lume unificată doar de existenţa unui adversar. Dar dacă această politică va facilita în mod făţiş poziţia Iranului ca "jandarm local" asigurînd susţinerea regională pentru regimul khomeinist, stabilitatea (cu totul relativă) va fi doar cealaltă faţă a resentimentului provocat de alianţele momentului. Cînd după 11 septembrie 2001, şocaţi de violenţa atacurilor teroriste, americanii cu lecturi dostoievskiene au început să se întrebe "de ce ne urăsc", răspunsurile au fost diferite, mergînd de la umilinţa maximă pînă la deşănţata laudă de sine. După cum s-a dovedit şi în lupta cu regimurile comuniste, angelismul drepturilor omului şi al libertăţilor democratice nu-şi exercită fascinaţia în mod automat, susţinerea logistică şi de altă natură impune complicităţi uneori jenante. Fie că şi-o doresc, fie că nu, Statele Unite reprezintă cea mai reuşită democraţie a lumii (departe de perfecţiune) şi de cîte ori mesajul politicienilor săi se desparte de valorile acesteia, începe să devină important şi semnificativ cum îi cheamă pe aleşii săi.