Nu ştiu de ce, dar...
...în ultima vreme nu s-a întîmplat nimic mai interesant decît bradul acela pe care l-am privit de la etajul 21 de la Inter, unde am prînzit cu nişte străini şi m-am gîndit că pe vremea cealaltă ar fi trebuit să dau declaraţii la ieşire, cine sînt şi ce-am vorbit. Nu ştiu de ce, dar în parcare nu mă aştepta nimeni cu pix şi hîrtie, decît un domn serios care mi-a arătat cum se ridică bariera cu cartelă, iar eu am ridicat-o şi-am plecat şi nimeni nu m-a urmărit, spre bradul acela plătit de o bancă portugheză care sigur are ceva interese. Şi m-am gîndit: nu cumva e chiar mai trist aşa, că nimeni nu e curios să afle ce-am pus la cale? Nu cumva, odată cu dispariţia angajamentelor şi a declaraţiilor şi a oamenilor care te ascultă, ceva, nu ştiu ce, s-a pierdut? Dar ce anume? Păi, spaima, spaima aia a celor de sus că ar putea ajunge jos, pe toboganul huiduielilor, nu ca azi în larma colorată a talk-show-urilor. Ah, uite, exact asta a dispărut şi nu ştiu dacă e bine: spaima guvernanţilor de guvernaţi. Nu le mai e frică de noi destul încît să dea banii pe gîndurile noastre, pentru că oricum ne spun ce să gîndim seara la televizor, e mai ieftin aşa, e mai cost-effective. Şi chiar şi noi ne-am muiat, chiar şi ăştia cu salariul minim visează la ce le spune reclama, nu domnul acela care a învăţat în tinereţe Capitalul, care cine mai poate şti de cine a fost scris şi de ce. Ceva bani, hai să mai facem ceva bani, să adormim la televizor sau în trafic: cinâ să stea să facă revoluţie? Nu mai bine carieră? Recunosc, am fost la bradul cel mai înalt din Europa, a doua zi, în maşină: izolat de rumoarea "lumpenului" cum zicea cineva, grăbit să poziţioneze un ziar de dreapta. M-am uitat la el şi la lumînări şi m-am gîndit că lumea a venit să vadă dacă nu cumva magia Crăciunului s-a dat jos din reclame şi ne poate murdări şi pe noi un pic cu praf dintr-acela de zburat. Dacă nu cumva bradul a făcut vreo minune şi dintr-o dată sîntem alţii, mai uşor de admirat în număr mare, mai uşor de strîns mizeria după... Sigur că nu. Bradul ăsta din metal şi luminiţele de pe Magheru şi jucăriile de la gheretă făcute de copii din ţări chiar mai sărace, toate detaliile astea de decor transportă tot atîta magie cît poate să care o furnică rebegită, bolnavă de poliomielită în copilărie şi oricum afiliată la un sindicat răuvoitor. Tocmai de aceea, în pregătirea Crăciunului, vă mărturisesc cinstit că nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce ne mai mişcăm în direcţia aia, de ce alegem Poiana Braşov sau Viena, de ce mere şi nu pere, de ce roşu cu barba albă, şi nu negru cu geacă mov. După atîtea sărbători în libertate, lumea mea urbană s-a încărcat de atîtea spoturi, bannere şi billboard-uri încît e dificil, cumva, să mai găseşti în spatele ei pămîntul, locul, bucăţica de zid pe care ochiul să se poată, în sfîrşit, opri. Oraşul e un brad de Crăciun oricum tot anul, la care, cu ocazia Crăciunului propriu-zis, adăugăm globuri, şi-n globuri casetofoane cu muzica dată tare şi cu beculeţe pe difuzoare şi-n beculeţe stă unuâ, un mitocan care mănîncă seminţe. Nu ştiu de ce, dar e tot mai greu să găseşti un loc în care toate astea să se oprească. Dincolo de autostradă e drumul naţional şi la capătul lui începe uliţa judeţeană plină de nămol şi în cele din urmă dai peste cîteva case cu beculeţe la geam şi-un domn proprietar agricol, care a terminat de tăiat şi băut pădurea şi care ar vrea să ştie dacă ai ceva pentru ficat. Dacă vrei Crăciun, te rezolvă la faţa locului un popă gras şi-o vecină care face piftie bună - şi dacă toţi ăştia nu seamănă cu vederile pline de magia idilică a satului scufundat în zăpadă, din vederile Unicef cu copii rîzînd pe derdeluş, e vina ta. Nu ştiu de ce, dar dacă aş fi liber să-mi doresc, şi alţii ar avea timp să mă asculte, aş vrea aşa: să nu mai scrie nimic pe nici un zid. Şi să nu mai spună nimeni nimic de iarnă şi de moşi. Aş vrea să fim liberi să ne aducem aminte. Chiar, cum era Crăciunul, mai ştiţi? Aştept răspunsuri la lucian@signfactor.ro
