Nu refuzaţi invitaţiile!
„Zis-a şi celui ce-L chemase: Cînd faci prînz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rîndul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, cînd faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor. Şi auzind acestea, unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prînzi în împărăţia lui Dumnezeu! Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sînt gata. Şi au început unul cîte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintîi i-a zis: Ţarina am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd, te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc, te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcîndu-se, sluga a spus stăpînului său acestea. Atunci, mîniindu-se, stăpînul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpînul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.“ (Luca 14, 12-24)
Minunate eseuri, prelegeri şi predici s-au alcătuit în timp după această parabolă, zisă „a cinei celei mari“. Departe de mine cutezanţa de a pretinde că aş putea spune ceva nou. Dar simt nevoia să vă mărturisesc ce gînd m-a cuprins duminica trecută, cînd am auzit parabola ca pericopă a slujbei la biserica unde obişnuiesc, prea rar, să merg. Mi-am adus aminte de atenţia specială pe care Dumitru Stăniloaie a acordat-o binomului comunitate – comuniune. În viziunea sa, doar Biserica este deopotrivă comunitate şi comuniune; în afara zidurilor ei poate exista numai comunitate, dar asta, fireşte, nu e suficient pentru mîntuire. Însă comunitatea este primul pas spre comuniune. Chiar şi în interiorul Bisericii, acolo unde toate condiţiile comuniunii sînt întrunite, dacă nu există comunitate, totul e pierdut. Creştinii trebuie să fie o comunitate nu doar în Biserică, ci în fiecare moment al vieţii lor, oriunde s-ar afla. Nu se poate comuniune fără comunitate, iar parabola cinei celei mari spune, printre altele, şi acest adevăr. Fiecare dintre cei invitaţi la ospăţ, adică la o activitate comunitară, se scuză pentru că e ataşat unei activităţi personale (sesizaţi că motivaţiile scuzelor celor trei iniţial invitaţi au, toate, temeiuri personale, extrem de subiective). Ei sînt cei care ratează comuniunea – ne spune Mîntuitorul la final, anume pentru că au ratat comunitatea. Dar ce relevanţă au toate acestea pentru mine? (Vedeţi, nu zic despre dumneavoastră, dar sper că rîndurile acestea vă aduc folos, chiar dacă vorbesc despre mine.)
Recunosc, refuz adesea invitaţii amabile, din motive obscure. Sînt oameni în jur care mă vor alături de ei cu diverse prilejuri sau, pur şi simplu, fără nici o motivaţie precisă, doar aşa, să mai schimbăm o vorbă. Îi refuz de multe ori pentru că mi se pare că sînt obositori, că mă voi plictisi cu ei, că nu au ce să-mi spună şi să mă intereseze. Acest gen de motivaţii au exact aceeaşi extracţie vanitoasă, cu motivaţiile pe care le-au invocat invitaţii din parabolă: am cumpărat un pămînt şi trebuie să mă duc să-l văd, am cumpărat nişte boi şi trebuie să-i încerc, m-am însurat. De multe ori, sînt invitat cu inima deschisă „întru comunitate“ şi eu refuz. Nu-mi dau seama că ceea ce pierd, de fapt, este cu mult mai important decît ceea ce, aparent, cîştig – adică ceva timp cu mine însumi. A participa la comunitate presupune un oarecare sacrificiu. Nu întotdeauna constituirea unei comunităţi este o plăcere pură, dar, admiţînd că nu este nici o tortură, ar trebui să urmăm regula acceptării tuturor invitaţiilor care ni se fac, urmînd a refuza doar pe cele la care, din motive mai puternice de voinţa noastră, nu putem ajunge: că sîntem bolnavi, că sîntem la serviciu, că sîntem prea departe, că avem de îndeplinit obligaţii importante. Mai ales acum, de sărbători, să nu refuzaţi invitaţiile! Chiar dacă nu pare, este un pas înainte pe drumul unui bun creştin.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
