Nu părea că Serena Williams va juca veșnic?
Păi, cine a zis că nu va fi aşa? Serenitatea Sa e măritată cu eternitatea. Ştiu. E tîrziu. E ora stingerii. Willams cea mică a alergat după victoria care să o transforme într-un soi de Venus din Milo, dar cu mîini, a umanităţii sportului, aşa cum eroii din filmele cu puternic impact emoţional, cum se zice la ştiri, aleargă cu disperare după un tren care se depărtează implacabil. Noi toţi sîntem pe platforma din spate a ultimului vagon şi plîngem. Lacrimi mari ca boabele de struguri în anii secetoşi, adică în toţi anii, ne curg pe obraji şi am vrea să o ajutăm, şi chiar o ajutăm, privirea noastră o ajută să meargă mai departe chiar dacă a zis că se opreşte, aşa că după aia n-a mai zis. A zis că se mai gîndeşte. Nici noi nu ştim ce vrem cu adevărat. Dacă se opreşte, plîngem ca la pierderea unei fiinţe dragi. Dacă merge mai departe, riscăm să privim cu o strîngere de inimă ca la zbaterea unui peşte biblic pe uscat. Serena, care are acum alte dimensiuni şi alt gabarit decît fetiţa isteaţă şi ambiţioasă de acum două decenii, se mişcă din ce în ce mai greu, chiar dacă în anumite meciuri pare că îşi regăseşte miraculos ceva din agilitatea „veveriţei“ de altădată. Deh, minunile lumii moderne… Serena dă senzaţia că testează limitele planetei sportului, ba chiar ale planetei pur şi simplu, ale cărei dimensiuni pare că vrea să le schimbe la anumite frîne din timpul jocului. E plecată într-un soi de donquijotescă aventură, iar noi asistăm cu sufletul la gură. E în istorie, e cea mai mare din istorie, dă-le-ncolo de statistici, de cifre, de trofee, ce mai vrea? De ce? E deja veşnică, veşnicia nu poate fi mai mare sau mai mică, nu suportă prelungiri, lovituri de departajare, rejucări. Ce mai contează o şarjă în plus către o altă moară de vînt? De fapt, cu toate vorbele iscusite, gîndite, cîntărite, cu toate emoţia cîteodată bine regizată, cu toate faldurile din jurul ei, toată curtea, onorurile, covorul roşu întins dinaintea vieţii ce va să vie, Serenei îi este frică. O frică îngrozitoare. Deşi îşi are locul în mijlocul Panteonului, cînd va da drumul rachetei din mînă va deveni o fiinţă ca oricare alta. Trenul va merge mai departe fără ea. Or, ca să schimbe asta, The Big One ar da toată veşnicia, pînă la ultima firimitură.
