Nu-i cazul să renunți
Ca profesor de limba și literatura română îmi place să găsesc pretexte pentru a aduce în fața elevilor texte din literatura contemporană, fie universală, fie autohtonă. Este o dublă motivație în acest obicei al meu. Pe de o parte, îmi satisface mie nevoia de diversitate, de ieșire din rutină: să predai ani în șir doar un set restrîns de autori canonici și de opere literare poate fi, pentru unii ca mine, destul de inhibant. Pe de altă parte, este o strategie pe care o am, de a-i apropia cu adevărat pe elevi de literatură, conștient fiind că rămînînd doar în cadrele canonului, care este perceput ca o obligație, risc să nu-i pot ajuta suficient să devină iubitori de literatură. Deși încerc și prin studiul canonicilor să găsesc puncte de contact cu universul de interese și cu viața elevilor, este mult mai dificil să îi convingi doar operînd cu acesta că merită să mai intre în librării.
Deunăzi, am folosit ca pretext pentru o oră de educație media, curs opțional pe care îl țin cu o clasă de a XI-a, un text poetic al lui T.S. Khasis, pe care îl reproduc aici:
tribuna 0 la dinamo vs tg. mureș:am înjurat și-am aplicat huiduieli încercînd să mă descarc,dar tot trist am ieșit din stadion. săptămîna trecutăam avut noroc: am cîștigat o brichetă l&m.
încă nu mi-am ridicat premiulși cred că nici nu-l voi ridica vreodată, dar am avut noroc.fredy e sigur că viața e premiul cel mare:– acceptă și totul va deveni suportabil, a conchis.
am ajuns acasă: pe facebook pare-n regulă să iubeștipînă la moarte,pe facebook e imposibil să-ți pierzi cîinele sau mințile,dispari și apari cînd ai chef, îți schimbi datele personale cînd ai chefși-ți poți șterge moaca dacă nu-ți mai place.
nu-i cazul să renunți, adu-ți aminte că deja ai renunțat.
Sînt elevi care pînă la aceste ore cu mine nu au avut contact cu literatura și mai ales cu poezia contemporană, eu nefiind și profesorul lor de limba și literatura română. A fost o mare plăcere – am intuit că așa va fi – să văd ușurința cu care au descoperit mecanismele textului și cu care au ajuns să-i perceapă semnificațiile. Au văzut că textul polarizează două ipostaze ale umanului contemporan, una a existenței banale reale, dominată de pesimism dark, și una a existenței ideale, care se trăiește în virtualitate, pusă sub semnul sarcasmului. S-au jucat cu textul, cu decupaje din el, avansînd pas cu pas în construcția sensului, fără să aibă inhibiții sau temeri. Îndrăznesc să sper că le-a plăcut și că, în general, le place cînd le arunc astfel de provocări – deși am doar acest curs de educație media cu ei, nu este prima dată cînd le propun o poezie contemporană de la care să ajungem la conceptele specifice cursului.
Relatez această experiență tot ca pretext pentru a ajunge la tema pe care voiam să o ating, fără a fi prima dată cînd o abordez. De curînd, am discutat cu un coleg, împreună cu care țin niște cursuri de formare pentru profesori. De fiecare dată în cadrul grupelor de cursanți se întîmplă să ai și cîte unul, doi care te dau peste cap, te șochează cu rezistența lor. Pe care simți că îi porți prin cursul respectiv cam de pomană, căci la final, chiar dacă vor executa sarcinile pentru portofoliu în așa fel încît să promoveze, odată întorși la clasă și la celelalte îndatoriri profesionale nu vor ține cont deloc de ceea ce ai încercat să le transmiți. Rămîn încremeniți într-o opacitate care le servește ca scut pentru un elitism sterp, de nepătruns.
Amîndoi, eu și amicul cu care țineam cursul, eram șocați de această înverșunare cu care resping argumentele și cu care uneori se întîmplă să susțină chiar abordări greșite, care dezavantajează elevii în mod nepermis. Într-o manieră plastică, amicul îmi spunea că acești profesori sînt produsul celei mai proaste educații, de fapt, deși ei se consideră niște bastioane ale academismului preuniversitar, în scorțoșenia lor. Că aparțin unei educații în care statuia scriitorului era mai importantă decît opera lui și decît scriitorul însuși. Ca ursul care după eliberarea din cușcă se învîrte încontinuu în cerc, fără să fugă înspre pădure, au impresia că trădează literatura dacă se abat de la listă, de la canon. Pentru că, în viziunea lor, aceea este LISTA, unica, singura în care s-au mișcat vreodată. Pe acest tip de profesor, nici un curs de formare nu îl poate vindeca de propria teamă, transformată în stindard al valorii. Teama de a ieși în libertate se traduce pentru ei în garanție a valorii unice. Și, din păcate, încă există destui astfel de colegi, care mai și sînt percepuți ca repere în comunitate, avînd adesea și influență, respectiv putere de decizie.
Amicul meu, care, spre deosebire de mine, este absolvent de liceu de filologie, a adus exemplul foștilor săi colegi, aparținînd așa-ziselor generații vechi și bune, care știau scene întregi din romane clasice sau poezii întregi pe de rost, dar pe care îi vede astăzi postînd pe Facebook citate din Baba Vanga și din Confucius pe același plan, în rame cu flori de primăvară, curate dovezi ale unei culturi solide și ale gustului pentru lectură conservat.
Citîndu-l pe amicul meu, „nu există mai mare deserviciu adus literaturii și elevilor decît să considerăm că o structură osificată la nivel canonic este doar ea literatură” și că doar cu canonul în mînă asiguri progresul și formarea elevilor.
Din fericire, chiar și în cadrul acestor formări pe care le mai susținem, constatăm că numărul acestor profesori este în scădere. Cei mai mulți sînt deschiși, înțeleg dinamica literaturii și nu consideră că LISTA este unica dovadă a lipsei de imbecilitate. Ei contrazic versul cu care se încheie poemul lui Khasis.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
