Nu doar franceză
Excepţia franceză a fost ansamblul de politici prin care Hexagonul a ţinut să-şi afirme superioritatea culturală, caracterul universal al conceptelor impuse de istoria şi cultura Franţei, plasînd acolo centrul ideologic şi cultural al lumii. Discutată uneori în aspectele ei concrete, excepţia culturală franceză a fost acceptată, văzînd în ea şi o armă împotriva ruloului compresor, a omogenizării gusturilor venite din Statele Unite ale Americii. Un francez, Frédéric Martel, profesor la Institutul de Studii Politice, a cercetat mai îndeaproape realitatea de dincolo de locurile comune şi a publicat o carte, - Cultura în America - ale cărei constatări sînt de natură să uimească. În SUA, sînt două milioane de artişti profesionişti, salariaţi în sistemele private sau în cele cu scop non-lucrativ (în Franţa sînt 180.000). În Statele Unite sînt de trei ori mai mulţi artişti decît poliţişti... şi numărul celor din prima categorie creşte mereu: 0,56 milioane în 1965, 1 milion în 1980, 1,6 în 1990. "Au fost recenzaţi 30.000 de actori, 32.000 de dansatori şi coregrafi, 179.000 de muzicieni şi cîntăreţi, 190.000 de scriitori, 212.000 de artişti plastici. Au fost înregistraţi nenumăraţi realizatori de film şi producători. Un detaliu care întunecă tabloul lui Frédéric Martel: şomajul în rîndul actorilor e de 35%. Cultura americană este o mişcare globală şi complexă, unde există mulţi actori independenţi, universităţi, fundaţii, comunităţi, lobby-uri, sindicate, beneficiind de importante scutiri fiscale şi de numeroase subvenţii. Sistemul este mult mai Ťpublic» decît se crede şi mai puţin Ťreglementat de bani decît se crede. O lume în continuă schimbare şi modernizare care hrăneşte o viaţă culturală profund democratică» conchide autorul, Frédéric Martel, izbutind astfel să pună în discuţie multe certitudini." (Le Monde, 14 noiembrie 2006) Datele despre vitalitatea culturii americane sînt mult mai puţin gustate decît pamfletele despre imperialismul lor cultural, dar e puţin probabil că administraţia de la Washington va căuta să impună excepţia "ei" culturală. Acolo se ştie că, în materie de cultură, nu autorităţile impun regulile jocului. ( M. B. )
