„Nu angajez eu psiholog (…). Nu există nimic mental!“ Nu e demenţial?

Nu. Pentru că: „Asta cu mentalul e de tenis?!“, zise nervoasă Sorana Cîrstea către Adrian Cruciat la un coaching din timpul meciului cu aceeaşi Rybakina care îi făcuse zile fripte lui Halep. Cruciat: „Te cerţi şi cu tine, şi cu mine, e prea mult“. Sorana: „Sînt foarte liniştită, zi-mi ceva dacă tot ai venit aici, ceva de tenis sau tactic…“. Vă puteţi imagina tonul şi tensiunea din vorbele ei foarte „liniştite“. Sorana cîştigase primul set şi reuşise mingi entuziasmante. Dar pînă la urmă a pierdut în faţa acestei tinere cu figură impenetrabilă, niciodată arătînd, chiar şi în momentele critice, mai mult decît o vagă nemulţumire. După ce a ratat titlul la Dubai în mod dramatic în faţa Simonei, Rybakina s-a prezentat la festivitatea de premiere ca după o şedinţă de antrenament. Nu tristeţe depresivă, nu măcinări interioare. O fi avînd vreun psiholog sau pur şi simplu aşa e făcută?

Treaba asta cu preparatorul sau reparatorul mental e la noi un mare banc. Majoritatea habar n-au despre ce e vorba, la ce ajută şi de ce ar trebui. Oamenii nu vor un psiholog pentru că: 1) nu vor să iasă din propriile betoane mentale; 2) nu vor să piardă controlul asupra trupei; 3) oricum constant calcă totul în picioare pentru că aşa „vrea“ muşchii lor, deci ce le mai trebuie unul care să pună lucrurile la punct? Şi pentru că, vorba lui Pancu: „A venit unul odată, ne-a pus să închidem ochii şi să ne închipuim că terenul e verde. Şi de atunci n-a mai venit“. Un doctor mental nu te poate ajuta fără acordul tău, în regim de „hai să luăm totul la mişto“. Oamenii sportului nostru n-au chef să fie făcuţi bine de altcineva, cu metode de-astea zurlii. Ei ori se fac bine singuri, ca bărbaţii, ori ura şi la gară! Iată de ce citatul din întrebare, pricep că din clasicul Becali, nu iese din peisaj. E din ciclul „Las’ că ştiu eu mai bine“, una dintre bolile noastre fundamentale, alături de priceputul la tot şi toate.

Ce să facem, trăim şi noi în epoca în care putem. Mai nasol e că ajungem să ne batem cu ăia care trăiesc la o sută de ani în faţa noastră şi după aia urlăm că ne fac arşice. Urlăm şi apoi ne întoarcem în peşteri, unde ne e frig şi bine. Pic, pic, pic. Stalactite.