Novak Djokovici, cîştigător pentru a opta oară la Australian Open, e din plastilină?

Cine mai ştie din ce sînt confecţionaţi sportivii în ziua de azi? Nole e fără gluten, asta e clar. E o bombă de ambiţie sîrbească, fapt care nu-i ajută neapărat la popularitate. Dar asta e istoria enormilor campioni, de oricînd şi de oriunde. Niciodată nu scapă de întrebările răutăcioase – ce-or lua? care e secretul lor? – şi de umorile oamenilor. Depăşind un nivel, ei ies din radarul acceptabil uman şi intră în spectrul extraterestru. Iar oamenii sînt înspăimîntaţi de extratereştri. Nu-i înţeleg şi nici nu vor să-i înţeleagă. Nu sînt oameni şi basta! De aceea sînt priviţi cu un ochi negru, revendicativ.

În plus, azi, mulţi îl iubesc pe Federer, restul pe Nadal. Unde să mai încapă şi Nole? În plus, încă o dată, e sîrb. Şi, da, nu ştim, ca şi în cazul celorlalţi, cum naiba face. Nu e exclus să facă prostii. „Istoria lumii e istoria unor crime, soră!“, spune un personaj din Invaziile barbare unei preacucernice măicuţe. Aşa şi cu istoria sportului, care are şi ea legiunile ei de credincioşi în miracole (de exemplu, să urci în viteză ireală un munte, să înaintezi ca o torpilă în bazin sau să stai șase ore în arşiţă şi în regim anaerob trimiţînd minge după minge peste un fileu dincolo de care îşi are sălaşul un căpcăun).

Plastilină? Nu ştiu. Poate din aia care se punea sub poduri înainte să treacă nemţii ăia fraieri cu tancurile peste ele. În filme. Aşa şi Nole. Partizan, The Djoker. Dintre ăia care trăiau cu curajul şi cu frica sub pernă. Şi visau monştri. Dar ce viaţă electrică! Eşti pe vîrful lumii ştiind că în orice clipă te poţi prăbuşi în genuni. Şi trăieşti, şi zîmbeşti. În lumea ta.