Novak Djokovic a devenit un caz?
E un caz distractiv. De rîs, ne amuzăm. Ne amuzăm pînă la moarte, cum a zis Roger, nu Federer, Waters. O fi mai bine, poate, decît să ne plictisim de moarte. Nu e nimic special în ceea ce a făcut Djokovic. Oamenii plini de talent, faimă şi bani nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu noi. Gravitaţia funcţionează altfel pentru ei, şi o vedem în cazul lui Nole, atunci cînd zboară dintr-un colţ în altul al terenului reuşind puncte fabuloase care iau la palme fizica aşa cum e ea cunoscută. Cazul Djokovic nu e sau n-ar fi trebuit să fie nici un caz, pentru că asemenea lui fac mulţi dintre puternicii lumii. Cum, la ei nu se vede? Sigur, dar vorbim aici de esenţa demersului. E aceeaşi. Djokovic a încercat să lovească în lung de pandemie, un passing shot pe lîngă reguli. Că nu se vaccinează se ştie. Că nu putea intra în Australia pentru primul turneu de Mare Şlem al anului decît prin portiţa îngustă a infectării şi vindecării de COVID în ultimele şase luni era la mintea cocoşului. Că fix asta a invocat e cusut cu o aţă atît de albă şi atît de groasă că se vede de pe Lună, precum Marele Zid. Marii campioni pot fi şi mari trişori, aşa cum s-a dovedit în multe cazuri şi aşa cum nu s-a dovedit în şi mai multe. Nole aleargă după recordul absolut de turnee de Mare Şlem şi mai are unul pentru a-l obţine, ca şi după Marele Şlem în sine, adică victoria în cele patru mari turnee în intervalul unui sezon, realizare fantastică pe care a ratat-o de două ori pînă acum la mustaţă. Vă închipuiţi ambiţia unui om pentru care regulile generale sînt OK pînă cînd nu încalcă regulile lui? În perioada cea mai gravă a pandemiei a făcut petreceri, s-a infectat şi mai degrabă şi-ar tăia o mînă decît să îşi înfigă în braţ acul blestemat cu substanţa diabolică fabricată de ... (aici puteţi completa după gust cu orice organizaţie a Marelui Complot Planetar care a hotărît ca românii, bulgarii şi sîrbii să moştenească Pămîntul, căci ei, cei mai drepţi şi mai viteji dintre dacopaţi, vor rămîne întregi, în vreme ce toţi ceilalţi vor afişa o minunată pereche de coarne, vor zornăi din solzii de pe spate şi vor orăcăi precum rîioasele îndrăgostite). Omul e o categorie în sine şi are în spate o ţară care se încolonează la cel mai mic gest al lui, frumos sau odios (mă gîndeam cum ar fi la noi dacă am avea un Djokoviceanu... dar mai bine nu mă mai gîndesc). Pagina lui de Wikipedia e cît un roman de Cărtărescu, îmbătrîneşti pînă o citeşti. Djokovic, un caz? Nu. Australia e un caz, că s-a făcut de rîs cu alba-neagra asta balcanică, ba dă-i viza de intrare, ba ia-i-o înapoi. Noi sîntem un caz, că ne păruim între noi pentru un tip care e atît de tare că a inversat logica sportului. Acum el stă şi se uită la meciul unei jumătăţi de planetă cu cealaltă. Caz de targă.
