Note despre 1.01.2007
Apropiata aderare a României la Uniunea Europeană, un moment care are sens numai dacă e privit din perspectiva destinului naţional şi nu din aceea a evoluţiei noastre postcomuniste, ne găseşte mai obosiţi, mai derutaţi şi mai lipsiţi de viziune decît am fost vreodată. Mai vechile sau mai recentele frămîntări din cetate ne-au epuizat sau, mai grav, ne-au blazat. Cu sau fără participarea noastră afectivă, cu sau fără înţelegerea noastră, pe 1 ianuarie 2007 se va face dimineaţă în România, după decenii de beznă şi un ultim deceniu de crepuscul. Sigur, o asemenea frază poate fi imediat ridiculizată prin citarea maestrului Nae Caţavencu, cel împăcat cu lumea de la finalul capodoperei: "Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!..." Cît de uşor poate fi aruncat în derizoriu orice, cînd uzezi autoritatea geniului caragialian! Există, la noi, un abuz de Caragiale care produce cam aceleaşi efecte ca şi abuzul de alcool: te face să crezi că realitatea e o glumă. Dar cui îi poate totuşi folosi ridiculizarea momentului? S-a creat o modă printre "analiştii" fini de la noi: să strîmbi din nas la Europa. La unii, este o aliniere la o modă. Intelectualii Europei sînt mai degrabă sceptici sau, cel mai adesea, rezervaţi cînd vine vorba despre UE şi, în general, la noi există convingerea că cel care se îndoieşte e mai inteligent decît cel care crede, că cel care stă e mai deştept decît cel care face şi că cel care mîrîie e mai aproape de adevăr decît cel care aplaudă. Apoi, e şi umoare politică. Nu am nici o îndoială că, dacă 1 ianuarie ne-ar fi prins sub echipa Năstase-Geoană, jurnalistul fălcos cu privire de hipopotam anesteziat, dar şi mica morsă inteligentă ar fi jubilat fără rezerve. Dar astea sînt, la urma urmei, speculaţii. Fapt este că bucuria momentului ne este aproape interzisă de o propagandă tîmpă: "aderarea la UE nu va schimba nimic pe fond, ba chiar vor veni scumpiri, să nu ne facem iluzii etc.". Dacă sîntem euforici, sîntem proşti. Dacă deschidem şampanii, sîntem festivişti. Dacă ne îmbrăţişăm unii cu alţii, sîntem patetici. Aderarea la UE trebuie primită sobru, cu o grimasă de Sisif care, în plus, ştie şi de ce face ce face şi ce îl aşteaptă. Dacă se poate, e bine-venită şi o înjurătură scrîşnită la adresa Guvernului Tăriceanu. Puţină politică. România are o singură şansă să poată valorifica deplin aderarea şi acea unică şansă stă într-o viziune de tip conservator. Din păcate, nici una dintre forţele politice majore sau minore din spectrul politicii noastre nu o are. Din păcate, nici una dintre figurile politice importante nu o susţine. România are nevoie acum de un conservatorism luminat, adaptat istoriei ei. Acest conservatorism se poate reduce la următoarele: în plan intern - funcţionarea deplină a separaţiei puterilor, independenţa totală a presei, moralitate înainte de legalitate, stat de drept puternic şi restrîns, iar în plan extern - consecvenţă în legătura transatlantică. Merite. Se spune că meritul aderării aparţine poporului român. O reverenţă nemeritată, un fals, o mostră de populism găunos. Meritul aderării noastre aparţine, înainte de toate, Europei de dinainte de 1 ianuarie 2007. Tot ceea ce am făcut pe acest drum i se datorează. Cu atît mai puţin este meritorie clasa politică. Această clasă politică ne-a adus în situaţia de fi cei din urmă în Europa, de a prinde trenul cînd tocmai pleca din gară, de a ne întîlni, gîfîind şi cu mare întîrziere, destinul. "Un om politic este acela care împlineşte destinul poporului său şi nu acela care i-l creează". Nu mai ştiu cine a spus vorbele astea, dar le-a zis bine. Sufletul Europei. Două citate tulburătoare. Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul unei audienţe acordate la 7 noiembrie 2003 conducătorilor Fundaţiei Europene Creştin-Democrate: "Fondatorii Europei, Adenauer, De Gasparri şi Schumann au pus credinţa lor creştină în centrul vieţii lor politice. Cum putem trece cu vederea faptul că în 1951, înaintea delicatelor negocieri care au dus la adoptarea Tratatului de la Paris, au dorit să se întîlnească într-o mănăstire benedictină de la malul Rinului pentru meditaţie şi rugăciune?". Jacques Delors, preşedinte al Comisiei Europene, în faţa unei adunări de lideri religioşi europeni, în februarie 1993: "Nu putem reuşi cu proiectul european numai pe baza expertizei legale sau a know-how-ului economic. Dacă în următorii 10 ani nu vom reuşi să dăm Europei un suflet, să-i dăm spiritualitate şi sens, jocul se va sfîrşi". Sîntem în 2006, nu? Bibliografie. În lectura lui Leo Strauss, Republica lui Platon nu vorbeşte despre o cetate ideală, ci despre natura politică a realităţii. De revizitat dialogul platonician prin lentila straussiană.
