Note de război
Pe drept cuvînt, războiul declanşat în Orientul Mijlociu îngrijorează pe toată lumea. Vor mai fi existînd, poate, naivi sau inconştienţi care se întreabă cine are dreptate în această nesfîrşită încleştare: evreii sau islamiştii? Întrebarea este legitimă cînd e vorba despre un conflict între vecinii de palier, pe tema cauzei blocării liftului, dar e cu totul deplasată cînd vorbim despre o ciocnire între două culturi, două religii, două popoare. Este foarte greu să discerni între atîtea fapte, emoţii, tragedii, este poate imposibil să mai ştii cine a fost primul provocator, cine a ucis primul, cine a apăsat cel dintîi pe trăgaci. Şi în acest caz, exemplu deplin al ideii conflictului fără sfîrşit, istoria devine cel mai greu argument, istoria devine obsesie, istoria devine suflul neostoit care întreţine focul, pînă cînd totul se reduce la istorie. Prezentul nu e decît prilejul de a tranşa problemele din trecut, viitorul nu e decît prelungirea istoriei. În plus, celebra reflecţie pascaliană îşi află cea mai bună verificare pozitivă: "nimic, urmînd raţiunea, nu e drept în sine, totul se clatină cu timpul". Incapacitatea raţiunii, niciodată pure, ci mereu determinată cultural şi alterată de credinţe, de a găsi dreptatea, în cazul tragediei din Orientul Mijlociu, mi se pare evidentă. Tocmai de aceea, o soluţie politică nu se poate susţine în acea regiune. Falimentul diplomaţiei în Orientul Mijlociu este, de fapt, falimentul raţiunii. M-am gîndit la toate acestea citind, în ultimele zile, zeci de articole şi ştiri despre ce se întîmplă în Liban, dar şi în teritoriile palestiniene. Sursele mele, desigur, sînt de sorginte euro-americană: ziare de pe continent şi din America, marile reţele de televiziune, de la CNN şi Fox, la BBC şi TV5, depeşele agenţiilor de presă consacrate, Associated Press şi Reuters. Am accesat de cîteva ori comentariile de la Al-Jazeera, dar mi s-au părut atît de partizane şi de patetice încît nu am repetat foarte des experienţa aceasta. Ei bine, acum, cînd mă gîndesc la percepţiile pe care spaţiul meu cultural le are asupra conflictului, îmi dau seama de ce se împiedică orice tentativă raţională, i.e.politică. Revin iarăşi la Pascal: "Cunoaştem adevărul nu numai prin raţiune, ci şi prin inimă: prin inimă cunoaştem primele principii şi în zadar raţiunea încearcă să le combată". Nu pot citi comentariile arabe fără să mă enervez, să nu mi se pară evident manipulatorii şi complet părtinitoare. Apoi, cînd mă liniştesc, îmi spun că, probabil, şi intelectualul libanez sau sirian, vizitînd sursele mele, trăieşte aceleaşi sentimente. În sfîrşit, ceva ce ne uneşte! Şi totuşi nu e acelaşi lucru. În lumea mea, imediat după declanşarea ostilităţilor, s-au conturat două şcoli de gîndire care, apoi, s-au delimitat mai precis şi, firesc, au început să dezbată. Prima, exprimată "la cald" de secretarul general al ONU şi îmbrăţişată de multe state europene (Franţa, Italia, Spania), cere încetarea imediată a ostilităţilor şi apoi negocieri politice. A doua, exprimată clar de Statele Unite şi îmbrăţişată făţiş de Germania şi, cu ceva rezerve, de Marea Britanie, spune că încetarea ostilităţilor nu duce la nimic pentru că nu rezolvă problema de fond şi ar prelungi situaţia anterioară atacurilor israeliene, ceea ce e inacceptabil, de vreme ce chiar această situaţie a dus la conflict. Prima viziune este umanitară, pune accentul pe victimele inocente şi pe distrugerile înspăimîntătoare. A doua încearcă fondul: miliţiile Hezbollah trebuie să se dezarmeze, Israelul are dreptul la securitate, ca orice alt stat, iar dacă comunitatea internaţională nu e în stare să i-o garanteze, trebuie să şi-o asigure singur. În mijlocul incendiului, niciodată nu ştii cum e mai bine. Revenirea la situaţia anterioară conflictului va duce din nou la ciclul infernal de atacuri teroriste, urmate de represalii. Continuarea actualului război înseamnă mai multe victime şi mai multă suferinţă. Uciderile sînt inevitabile, în ambele variante, şi asta este, cu adevărat, cumplit. Spiritul lumii mele pare pur şi simplu terifiat de această fatalitate. Mai departe, dezbaterea atinge un alt palier. Atacurile israeliene par a fi departe de a-şi atinge scopul. Rachetele Hezbollah sînt tot mai multe şi tot mai precise, simpatia pentru organizaţiile teorist-islamiste creşte în Orientul Mijlociu, ceea ce înseamnă nu doar adîncirea colaborării dintre statele din regiune şi mişcările de tip Hezbollah şi Hamas, recent validate electoral, ci, mai grav, creşterea bazei de recrutare a acestor organizaţii. Este posibil ca atacul militar israelian să fi fost prost plănuit. Spiritul euro-american are experienţa unei asemenea îndoieli, în Irak. Foarte recent, secretarul american al Apărării, Donald Rumsfeld, audiat în Senatul american, a spus că Irakul se află în pragul războiului civil şi admite că, acum un an, pur şi simplu nu lua în calcul o asemenea eventualitate. Dacă Rumsfeld spune aşa ceva înseamnă că Irakul se află deja în război civil. Vocile care chestionează planul militar american din Irak sînt, acum, definitiv îndreptăţite. Realitatea din teren infirmă, adesea, planurile din "camerele de situaţii". Preşedintele Bush a cerut o soluţie grabnică pentru Liban. Tocmai el, care nu se grăbea deloc acum o săptămînă. Presiunea opiniei, care îl acuză că subordonează politica externă americană intereselor israeliene, creşte. În plus, dezbaterea se ideologizează. Forţele de stînga simpatizează cauza arabă, în vreme ce forţele de dreapta susţin o politică de apropiere şi protejare a Israelului. În această paradigmă, dezbaterea e infinită în spaţiul euro-atlantic. De partea cealaltă însă, există o lume compactă. Lumea Al-Jazeera nu dezbate, ci combate. Acolo toată suflarea simte la fel şi vrea acelaşi lucru, fie că admite, fie că nu: distrugerea Israelului. Pentru orice om cu bun-simţ, acest lucru e inacceptabil. Şi poate că de aici, de la bun-simţ, trebuie să pornim clădirea unei noi strategii pentru Orientul Mijlociu.
