Unul din cele mai greu de înțeles sentimente ale acestor ani este nostalgia comunismului. Sînt foarte puține motive pentru care românii ar trebui să fie nostalgici ai regimului socialist, după 32 de ani, dar se întîmplă. Există o serie de mituri false cu privire la economia comunistă care traversează cele trei decenii de economie liberă.

Prosperitatea din epoca socialistă. Toate cifrele arată fără tăgadă diferența dintre economia românească din anul 1989 și cea de astăzi. Produsul intern brut era, în anul 2018, de două ori mai mare decît în 1989, iar nivelul de trai a crescut substanțial. Saltul important a fost realizat după anul 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană, astfel că diferența de dezvoltare în raport de media europeană s-a micșorat constant.

De fapt, anul 1989 a găsit economia românească în recesiune. Scăderea economică nu era recunoscută la nivel oficial, dar situația era extrem de complicată. România reușea să își plătească datoriile după un efort aproape inuman și ilogic. Inuman, pentru că plata datoriilor s-a făcut printr-o adevărată curbă de sacrificiu pentru populație, în sensul că România exporta tot ce putea și reducea importurile la minimum.

Ilogic, pentru că, de fapt, nu a folosit la mare lucru faptul că România a încheiat anul 1989 cu zero datorii externe. Dimpotrivă chiar, România a fost privită ca o ciudățenie. Statele foste comuniste au primit chiar o reducere a datoriei, ceea a făcut și mai inutil efortul României de a-și achita în avans datoria externă.

Anul 1989 găsește marea industrie în declin. Chiar dacă în anii ʼ70 în industria românească se fac investiții cu tehnologie nouă, în special cu bani împrumutați de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, după 1980, odată cu plata în avans a datoriei externe, industria românească pierde teren în ceea ce privește nivelul tehnologic, iar investițiile scad foarte mult pentru că acum România nu se mai împrumută, ci plătește datoriile.

După anul 1989, industria pierde comenzi în ritm accelerat, pentru că vechiul sistem economic construit pe livrări de produse industriale sau alimentare în cadrul CAER se prăbușește rapid. De asemenea, piața Orientului Mijlociu, construită pe relațiile politice din epoca socialistă, se pierde. Este adevărat că, la mai bine de două decenii după anul 1989, unele ramuri industriale și, implicit, întreprinderi au dispărut din cauza căderii piețelor tradiționale și a dificultăților de pe piața internă, dar industria există în pofida faptului că suferă o ajustare la noua economie și la noile condiții de capital.

Nivelul de trai. Oricum s-ar măsura, cu orice indicator economic sau pur și simplu ca o percepție subiectivă, nivelul de trai dinainte de anul 1989 nu se compară cu cel din acest moment. Produsul intern brut pe cap de locuitor este de peste două ori mai mare decît în anul 1989, iar calitatea vieții este sensibil mai bună decît în regimul socialist.

Cel mai bun exemplu pe care îl putem da referitor la România anilor ʼ80 este cvasi-inexistența mărfurilor din import. În materie de bunuri de consum, produsele din import erau adevărate rarități. Fenomenul devine acut după anul 1985, atunci cînd importurile sînt practic stopate, rămînînd doar cele de strictă necesitate, cu precădere din domeniul energetic.

De exemplu, pentru a se reduce consumul de carburanți, în ultimii ani înainte de Revoluție, automobilele populației circulau alternativ la sfîrșit de săptămînă, în funcție de numărul de înmatriculare, cu soț și fără soț. O aberație economică, dar și socială.

România traversa un fenomen ciudat, atipic pentru o economie, și anume consumatorii aveau bani, dar nu existau produse pe piață pentru a fi cumpărate. În aceste condiții, a apărut specula, cele mai căutate mărfuri vînzîndu-se la suprapreț, de către intermediari. Se ajunge la aberații. Un aparat video adus din import costa aproape cît un automobil Dacia, iar un pachet de țigări produs în afara țării era aproape o valută forte. Chiar și pentru unele produse fabricate în România se creează o rețea paralelă de vînzători ambulanți, iar pentru cumpărarea unui autovehicul fabricat la Pitești era nevoie de o aprobare specială și de o așteptare de cîțiva ani.  

Economia românească cunoaște toate paradoxurile unei economii de comandă aflate aproape de colaps, cel puțin din punctul de vedere al consumului. În materie de investiții, centrul de greutate se mută din industrie spre o abordare a spațiului rural în sensul unei urbanizări forțate. O tendință care odată cu anul 1990 este oprită. Totodată, este perioada în care se abordează mari investiții, discutabile din punctul de vedere al modernizării țării, precum așa-numita Casă a Poporului, actualul Palat al Parlamentului.

Șomajul zero. Teoretic, regimul socialist asigura locuri de muncă tuturor cetățenilor. Practic, unii dintre români nu doreau pur și simplu să lucreze. Absența șomerilor era doar o raportare statistică mincinoasă a sistemului. De fapt, gradul de ocupare al forței de muncă oficial era diferit de cel din realitate. Așa cum, în general, realitatea era diferită de discursul oficial.      

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara