Noroc chior
Rîndurile de mai jos pornesc de la comentariile savuroase dintr-un articol recent pe teme sportive al lui Radu Cosașu, care analizează ludic și ironic formula superlativă noroc chior. Nu vreau să cad în păcatul de a lua în serios o provocare glumeață (aparenta nevoie de explicații filologice), dar mi s-a părut că expresia, aparent banală, chiar merită o mică investigație istorică. (În plus, nu cred că am mai mărturisit public o veche datorie morală: sînt convinsă că nu aș fi ajuns să țin o rubrică lingvistică dacă nu aș fi fost, în vremea adolescenței, un cititor împătimit și un admirator constant al inteligenței și umorului din Cronica de trei secunde).
Noroc chior pare a fi astăzi cea mai frecventă expresie colocvială de caracterizare a șansei nesperate și abundente; dicționarele noastre mai înregistrează însă cîteva caracterizări similare, norocul putînd fi apreciat superlativ ca orb, porcesc, cu carul. Din punct de vedere istoric, formulele noroc orb și noroc chior sînt oarecum echivalente, adjectivul orb, moștenit din latină, și chior (împrumutat din turcă) fiind inițial sinonime. Cum se întîmplă adesea, concurența lor a condus către o specializare: trecînd prin faza precizării chior de-un ochi, adjectivul chior (din turcescul kör, „orb”) a ajuns să însemne în uzul curent doar „care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi” (DEX).
Orbirea – garanție a caracterului aleatoriu al norocului ‒ e o trăsătură definitorie a acestuia, cuprinsă în vechi sentințe, cu variante în multe limbi. Reprezentările vizuale ale Fortunei cuprind între simboluri roata, o sferă, adesea și o fîșie de pînză care îi acoperă ochii, împiedicînd vederea; e ceea ce descrie, în limbajul său marcat muntenesc, Iordache Golescu: „Norocul orb să-nchipuiește, șî pe sfieră șade, ca mai lesne să alunece șî unde cade să nu vază” (în Iuliu Zanne, Proverbele românilor, volumul VIII, p. 418). Tema norocului orb apare de mai multe ori în literatura română veche, de exemplu la Miron Costin ‒ „orb norocul la suiș” ‒ sau la Dimitrie Cantemir: „norocul și pre porcariu și pre olariu tot cu o orbime caută” (Istoria ieroglifică). Iordache Golescu înregistrează ideea în mai multe variante: „Norocul nu cade pă cine el voiește și precum el voiește, ci pă cine se întîmplă, ca un orb ce este”; „Norocul fiind orb nu știe, ca un orb, nici la cine să pleacă, nici dă la cine pleacă” (Proverbele românilor, volumul IX, p. 112).
În culegerile paremiologice românești, norocul are un statut ambiguu: există variante etice, educative, în care șansa este considerată insuficientă, inferioară meritelor individuale și mai ales inteligenței, dar sînt numeroase și formulele cinice și comice, în care aleatoriul cu efect pozitiv este prezentat ca valoare supremă, ca în proverbul versificat de Grigore Alexandrescu, în Boul și vițelul: „Decît multă minte, știu că e mai bine / Să ai totdeauna un dram de noroc”. Din această perspectivă, aprecierea superlativă a norocului este întotdeauna ambiguă, pentru că implică admirație amestecată cu dispreț, cu bănuiala șansei nemeritate, a lipsei altor merite.
Două schimbări produse în timp au condus la formula de intensificare actuală: chior a pierdut în uzul curent sensul vechi („orb”), iar atributul cu sens general și previzibil a devenit o marcă de calificare superlativă. Nu e ceva neobișnuit: tautologiile expresive (să-ți fie casa casă!) se bazează tocmai pe sensul intensificator al conformității cu prototipul. Norocul orb sau chior reprezintă realizarea esenței norocului; de la o caracterizare sapiențială se ajunge, astfel, la o evaluare superlativă. În secolul al XIX-lea se pare că se folosea mai mult formula noroc orb: „doar-doar vor da și ei preste vreun noroc orb” (Gazeta Transilvaniei, 1872); „Ti!... ce noroc orb a dat peste hicleanul de ortac!” (Convorbiri literare, 1881). Treptat, se impune însă sintagma noroc chior, poate pentru că nota dramatică și filozofică a orbirii este atenuată de noul atribut, care lasă mai mult spațiu conotațiilor personificatoare glumețe. Norocul orb poate fi perceput ca o divinitate care impune respect; norocul chior e redus de conotațiile limbii actuale la o caricatură, prin care beneficiarul său este implicit ironizat.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
