Normalitate

Smulse în urmă cu zece ani, sub presiunea diplomaţiei internaţionale, acordurile de pace de la Dayton, semnate de sîrbii, croaţii şi bosniacii din Bosnia-Herzegovina, prelungesc, de fapt, realităţile create de război. A fost impus un foarte costisitor sistem de guvernare împărţind ţara între sîrbi (Republika Srpska), Federaţia croato-musulmană, fiecare cu propriul său guvern şi un district autonom care nu aparţine nimănui. Oficiul Înaltului Reprezentant, deşi s-a dorit un fel de observator independent şi obiectiv, a fost pînă acum un partener de categorie grea, cum recunoaşte chiar lordul Paddy Ashdown, deţinătorul acestei funcţii în ultimii trei ani şi ceva. Trei preşedinţi, trei guverne, sute de miniştri, cum scrie ziarul Le Monde (23 noiembrie 2005), într-o "acerbă competiţie a incompetenţei şi corupţiei", ar fi trebuit să facă mai mult decît o administraţie obişnuită: ridicarea nivelului de trai, diminuarea şomajului (40%), echitatea sistemului de pensii şi ajutoare sociale, eficienţa sistemului educativ. Se aştepta de la ei toţi restabilirea echilibrului delicat al încrederii între oamenii care, în urmă cu zece ani, au participat la jafuri şi masacre, la umilirea şi izgonirea vecinului. Înainte de război, populaţia Bosniei era de 4,4 milioane de oameni. În timpul războiului au fugit sau au fost izgoniţi cam 2,2 milioane. Se presupune că 1,2 milioane au plecat în străinătate, vreo sută de mii au murit. În absenţa unui recensămînt, toate datele sînt aproximative, dar se bănuieşte că vreo 300.000 de bosniaci au emigrat. Conform Agenţiei ONU pentru refugiaţi, aproape un milion de oameni s-au întors, dar minoritarii s-au dus la vechile locuri de reşedinţă doar pentru a vinde ce a mai rămas din avutul lor şi s-au regrupat în colectivităţi monoetnice şi religioase. Acordurile de pace au desăvîrşit ceea ce începuse războiul. În cifre, totul poate părea suportabil, la nivelul indivizilor, viaţa în unităţile teritoriale create de acordurile de pace are gustul amar al provizoratului prevestitor de rele aranjamente definitive. Tot ceea ce ţine de formă se îndeplineşte: la Omarska - o fostă mină de fier folosită în timpul războiului ca închisoare şi lagăr de concentrare, unde s-a torturat şi ucis într-o beţie a sîngelui - s-a inaugurat un memorial dedicat victimelor şi e primul monument unde au lucrat împreună sîrbii, croaţii şi musulmanii. Mulţi dintre cei consideraţi a fi călăii lagărului sînt în puşcărie, fostul primar al oraşului, care a organizat centrul de detenţie, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Se consideră a fi un semn bun. Un raport al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa arată că în multe localităţi continuă să existe două şcoli sub acelaşi acoperiş: în funcţie de naţionalitate sau religie, elevii intră în şcoală pe uşi diferite, recreaţiile se iau la ore diferite, iar profesorii nu folosesc aceleaşi cancelarii. E de la sine înţeles că manualele şi programa de istorie şi geografie în aceste clase nu se referă la aceleaşi evenimente, la aceleaşi victime şi la aceiaşi vinovaţi. Existenţa acestor şcoli se consideră a fi un semn rău. În felul acesta paşnic, "tensiunile etnice sînt mai acute decît înainte de război" (Newsweek, 29 noiembrie 2005). Organizaţiile internaţionale care au elaborat sistemul au pus capăt războiului, dar n-au construit pacea, diviziunile etnice s-au instituţionalizat şi naţionalismul este ideologia dominantă. Nici o organizaţie internaţională nu poate influenţa această situaţie, dacă oamenii nu se simt solidari în urmărirea intereselor lor politice şi economice. De fapt, economice şi politice. Organizaţiile internaţionale nu pot crea conştiinţă cetăţenească şi toleranţa nu se poate institui prin decret. Liderii politici, susţinuţi de accesele hormonale ale intelectualilor patrioţi, întreţin temperatura tensiunilor. Serbia ar putea fi motorul schimbărilor reale în acest spaţiu, dar ea se zbate în labirinturile unei economii muribunde şi naţionalismul ţine locul ritmurilor de dezvoltare. Nu de mult, Cedomir Jovanovici a înfiinţat Partidul Liberal Democrat. Despre Jovanovici se spune că e cel mai bine păzit cetăţean din Belgrad: obligat să renunţe la politică, acest fost colaborator al lui Djindjici a scăpat din cîteva tentative de asasinat, iar mesajul său realist, cerîndu-le sîrbilor să se împace cu pierderea regiunii Kosovo şi să-şi accepte vinovăţiile din conflictul încheiat în urmă cu zece ani, e popular printre tineri. Acuzaţiilor de extremism el le răspunde că în Serbia de astăzi "extremism înseamnă să susţii o viaţă normală". Rămîne de văzut cum se poate redobîndi normalitatea după ce s-a ucis şi crima a fost prezentată ca o raţionalitate a nevoii de supravieţuire apărată de cei care dispreţuiesc raţiunea.