Noi - postmodernitatea noastră
Cînd am aflat că editorul publicaţiei daneze care a publicat caricaturile ajunse pretext pentru incendierea planetei şi-a cerut, umil, scuze lumii islamice, nu m-am putut împiedica să nu mă enervez: acest om, al cărui nume nu îl cunosc, a greşit iarăşi. A doua oară. Oare la ce să ne mai aşteptăm de la el? Prima oară a greşit cînd a publicat desenele acelea. Ca un bun european din debilul secol XXI, omul habar nu avea că pe lumea asta există lucruri cu care nu ai voie să glumeşti. Şi că e o mare greşeală să publici ceva despre un subiect pe care nu îl cunoşti deloc; e limpede că editorul cu pricina nu cunoştea ce înseamnă pentru musulmani simplul act de a-l desena pe Profet, cu atît mai mult acela de a-l caricaturiza. Apoi, a comis o altă imensă greşeală acum, cînd şi-a cerut scuze. Nici de data asta nu pricepe nimic. Omul chiar îşi imaginează că desenele lui au stîrnit hoardele islamice, că ziarul lui e responsabil pentru violenţele din Iran, Liban, Siria sau de aiurea. Asta îmi aduce aminte de povestea unui amărît de acar polonez - o fi dintr-un film, o fi dintr-o carte, mi-o fi spus-o cineva, nu mai ţin minte. Dar iată povestea. În ziua de 31 august 1939, acarul nostru este trimis să schimbe nişte macaze pe un cîmp ceva mai izolat, foarte aproape de graniţa cu Germania, unde se făceau adesea manevre cu vagoane de marfă. Acarul execută ce avea de executat şi apoi, ostenit probabil, se bagă într-un vagon de marfă, tras pe-o linie, şi adoarme. Cînd se trezeşte, vagonul în care era, mergea în noapte. Sare speriat din vagon şi, apropiindu-se tiptil de o haltă, îşi dă seama că se afla în Germania dar, slavă Domnului, nu foarte departe de graniţă. O ia pe jos înapoi spre Polonia şi, după o noapte întreagă de mers, ajunge, în sfîrşit, acasă. Este 1 septembrie 1939. Hitler atacă Polonia sub motivul că trupe poloneze au invadat teritoriul german numind exact sectorul de frontieră pe care acarul îl trecuse în somn. Bietul acar a trăit toată viaţa cu convingerea că a fost văzut pe teritoriul german în acea noapte, că a fost luat drept soldat polonez, deşi el era de la căile ferate, dar, deh, uniforma se poate confunda, şi că el a declanşat cel de-al doilea război mondial. Danezul de la ziar nu este cu nimic mai puţin înduioşător decît acarul polonez din povestea mea. Dar e totuşi jurnalist, om de presă. Ştie pe ce lume se află. Atunci, care să fie cauza şirului de greşeli pe care îl rog frumos să îl oprească aici, că e de-ajuns? Pe 18 aprilie 2005, cu puţine ore înainte de a deveni Papa Benedict al XVI-lea, cardinalul Joseph Ratzinger a spus celorlalţi cardinali strînşi în basilica San Pietro, anume pentru a alege noul Sfînt Părinte: "Ne îndreptăm spre dictatura relativismului care nu recunoaşte nimic ca fiind sigur şi are ca scop suprem afirmarea ego-ului şi a propriilor dorinţe". Mărturisesc că, pe loc, mi-a plăcut formula "dictatura relativismului". Pînă şi relativiştii trebuie să admită că formularea are toate datele ca să fie memorabilă. E scurtă, are puţin gust paradoxal, spune precis ceea ce vrea să spună şi a fost rostită de un viitor Papă în chiar ziua desemnării sale. René Girard, eminentul profesor de antropolgie de la Stanford, un catolic conservator deschis, autor al cărţii Violenţa şi sacrul, tradusă şi la noi cu ani în urmă la Nemira, pune în legătură directă avertismentul Papei Benedict al XVI-lea cu doctrina strălucitului său predecesor, Ioan Paul al II-lea, care spunea că "trebuie să reconstituim o cultură a vieţii din această cultură a morţii", căci risipirea postmodernă în multiple adevăruri, diluarea în toleranţe indiscriminate, paralizia în acceptanţă integrală echivalează, cumva, cu moartea. Atunci, în 2005, diagnosticul pus de Suveranul Pontif mi-a sunat grav nu neapărat pentru că prevedea o dictatură (ceea ce, pentru oricine în estul Europei, este coşmarul absolut), ci pentru că vorbea despre plasarea ego-ului, a dorinţei personale, a impresiilor, a pulsiunilor năuce şi a subiectivităţii în forma ei cea mai capricioasă şi superficială ca ultim criteriu al lumii. În faţa acestei autoidolatrii, creştinii opun modelul lor: Isus, Fiul lui Dumnezeu. Pentru creştini, El este ultima măsură, El este reperul fundamental al umanismului. Deja aceste vorbe rostite, şi e suficient să treci drept evitabil printre apostolii universitari ai noii lumi. Să crezi în Isus este, în logica relativismului, în neregulă. Un postmodern crede în toţi laolaltă şi priveşte "obiectiv", detaşat, relaxat, avînd grijă să se lase impresionat în mod echilibrat şi de iudaism, şi de budism, şi de islam (e în mare vogă), şi de ceva mitologii animiste, dacă îi ies în cale. Cu creştinismul, e bine să fie o măsură mai rezervat decît cu toate celelalte, ca să arate că asumă, tot obiectiv, o culpă istorică a civilizaţiei creştine: cruciade, sclavi, colonii, imperialism, exploatare, discriminare, rasism ş.c.l. Relativismul postmodern, cînd este dus de la idee la ideologie şi, apoi, la normă, produce disoluţia nucleului tare al individualităţii, nucleul definitoriu al oricărui om, cel al credinţelor şi libertăţii sale. Mă deranjează că editorul danez şi-a cerut scuze înainte ca vreun stat islamic să fi cerut scuze Danemarcei pentru devastarea sediilor diplomatice şi consulare. Editorul danez a căzut în două capcane abil întinse de islamişti: prima, cea a vinovăţiei. Îşi cere scuze, deci e vinovat. Or, bietul danez nu este de vină pentru violenţele de stradă din Siria, Liban sau Iran. În al doilea rînd, cerînd scuze a certificat caracterul pur, inocent, al marilor manifestaţii islamice din toată lumea. Oare danezul chiar nu pricepe că tot acest cor isteric cu blesteme şi ameninţări teroriste este pus la punct de multă vreme şi se exersează la comandă? Probabil că nu. Moleşit de dictatura relativismului, danezul, ca şi oficialii ţării sale, şi-a cerut scuze. Şi, probabil, va trăi toată viaţa cu obsesia că a declanşat al patrulea război mondial.
