Noblețea babei care se piaptănă cînd arde satul

Am fost, ca foarte mulți alții, un spectator fascinat al lui Alexandru Paleologu. I-am citit cărțile și interviurile, am absorbit cu nesaț povești despre el de la cei care l-au cunoscut și mi-am lăsat, în unele privințe, gustul modelat de opțiunile lui.

Vorbele lui îmi plăceau tot mai mult pe măsură ce îmbătrînea. Devenise (nu știu dacă fusese așa tot timpul, probabil că nu) un conservator așa cum visez și eu să fiu. Îmi plăcea modul lui de a fi credincios: „Credință în Dumnezeu și, în -rest, relativism total!“ – spunea în ultimii ani prietenilor săi, în ecou cu faimoasa formulă augustiniană. Îmi plăcea modul lui de a fi european, atît de natural european încît, chiar dacă vitupera Uniunea Europeană, nimănui nu-i dădea prin cap să l eticheteze drept „antieuropean“. El era europeanul sadea, născut, nu făcut, era într-o asemenea măsură european încît chiar și mîndra Uniune pare, adesea, ne-europeană în raport cu el.

Plimbîndu-se cu o eleganță spirituală desăvîrșită prin domenii vaste ale culturii, Alexandru Paleologu a încarnat, în ochii avizi de culoare și de noi dimensiuni ai unei generații născute-crescute în comunism, tipul ideal al intelectualului interbelic. Te uitai la el și nu-ți puteai imagina că exprimă o altfel de lume.

Ce era, de fapt, Alexandru Paleologu? A scris despre Platon și Noica fără să fie filozof, despre Sadoveanu ori E. Lovinescu fără să fie critic literar, despre Tarkovski fără să fie critic de film, despre Shake-speare fără să fie teatrolog, despre Velásquez și Ion Andreescu fără să fie istoric al artei, despre eschatologie fără să fie teolog. O făcea cu o asemenea ușurință și naturalețe, încît metoda și rigoarea erau vizibile doar pentru un ochi expert. Mircea Zaciu, de pildă, găsea geometrie riguroasă în textele despre literatură ale lui Alexandru Paleologu. În orice caz, în nici unul dintre textele sale nu ai, măcar pentru o secundă, impresia locului comun (cred că banalitatea și neinteresantul ar fi fost otrăvurile cele mai dăunătoare spiritului într-o listă a relelor alcătuită de Alexandru Paleologu) și ai, de fiecare dată, sentimentul proaspăt al experienței de viață. În fond, marea lecție a lui Alexandru Paleologu nu e una de cultură, ci una de viață: cultura nu este o formă de evaziune, un refugiu sau o cutie aurită unde bagi capul cînd ți-e frică de ceea ce o să ți se întîmple, ci o cîrjă utilă mersului șchiopătat prin viață. Degeaba privești un tablou de Velásquez dacă, după aceea, pleci la fel cum ai venit. De fapt, nu ai întîlnit cultura, chiar dacă ai petrecut trei ceasuri la Prado. Elitist, Alexandru Paleologu era tocmai în acest sens: sînt puțini cei care se schimbă interior după ce privesc un tablou. Puțini, adică o elită. Pe aceștia îi confirmă Alexandru Paleologu, ca ei ar trebui să fim toți, vrea el să ne spună și, dacă nu sîntem, măcar să-i apreciem pe cei care pot fi.

Ce era, așadar, Alexandru Paleologu? Azi, avem termenul mulțumitor de „intelectual“ și conceptul cam scorțos de „om de cultură“. Modelul propus de Alexandru Paleologu – în măsura în care acceptăm că biografiile marilor oameni propun modele – a fost unul foarte nicasian, de fapt: o trăire culturală a vieții. În termeni kierkegaardieni, Alexandru Paleologu este cel mai spectaculos lansaj din estetic spre etic pe care-l cunosc. Spectaculos zic, pentru că a fost făcut cu stil și farmec, cu oarecare panaș, chiar cu unele dexterități de seducător. Zice Kierkegaard că esteticul (personificat de Don Juan, printre alții!) se depășește, dar nu se abandonează în saltul către etic. Iar eticul este un fel de încununare (în termeni hegelieni-kierkegaardieni, o sinteză) care așază omul în religios. Mie mi se pare că acestea au fost chiar coordonatele drumului început de Alexandru Paleologu acum un veac.

În cazul său, personalitatea se construiește cu propria operă și nu invers, așa cum am fi tentați să credem. Într-unul dintre cele mai reușite eseuri ale sale, numit Alchimia existenței, în care vorbește despre Goethe (mai ales despre Faust), Alexandru Paleologu analizează acest tip de relație dintre operă și personalitatea autorului. Nu opera prevalează, ci autorul prevalează, iar relevanța sa superioară constă tocmai în faptul că e în stare să producă opera. Goethe este magnific tocmai pentru că a scris Faust, și nu Faust este o capodoperă pentru că a fost scrisă de Goethe. Nu e deloc o banalitate, nici o mică piruetă scolastică, pentru că o asemenea viziune asupra vieții produce consecințe.

În cultura noastră, el a fost primul care a făcut elogiul răzbunării, gafei sau snobismului – atitudini unanim conotate negativ. Avea, mereu, argumentul strălucitor și ascuțit la care nu se gîndise nimeni. Nu numai prin asta, Alexandru Paleologu a fost unul dintre cei mai convingători vectori de direcție din cultura română, într-unul dintre cele mai neclare și ezitante momente ale ei.

Trăind coerent în toate laturile vieții, Alexandru Paleologu a încercat saltul kierkegaardian de care vorbeam pînă și în politică, domeniul marilor vinovății și al marelui grotesc. „Nu eu am intrat în politică, ci politica a intrat în mine de cînd mă știu“, zicea autorul Bunului simț ca paradox și mulți înțelegeau că e vorba despre o tradiție de familie – ceea ce, desigur, e adevărat. Doar că Alexandru Paleologu spunea ceva mai mult: singurul mod de a face din politică un fapt de viață este acela de a o lăsa să te invadeze, nu acela de a te repezi tu peste ea. Paleologu politicianul are parte, din păcate, de prea puține aduceri aminte. Și, luat repede, zău dacă aș ști să spun de care Paleologu avem mai degrabă nevoie azi: cărturarul rafinat sau politicianul nobil? Nu pot uita un interviu al lui din 1991. Intervievatorul este uimit să vadă pe masa lui o carte despre Mozart, cînd țărișoara fierbea din cauza lui Iliescu, și îl întreabă dacă „un român al zilelor noastre“ mai poate asculta Mozart. Răspunsul vine imediat: „Nici nu mai poate face altceva“. Și, mai la vale, referindu-se la vorba cu care mulți mă abordează și pe mine astăzi, „țara arde și baba se piaptănă“, Alexandru Paleologu spune: „M-am gîndit mult la baba care se piaptănă cînd arde satul și găsesc că dă o impresionantă lecție de ținută. Nu-i motiv să nu te piepteni pentru că arde satul.“ Este înțelepciune politică pură. Nimeni nu mai e în stare de așa ceva astăzi.